Canalia accepta provocarea

Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ? Nu între ei, evident. Poate doar accidental. În fine. Ideea e că nişte oameni au decis să ia caii sălbatici de pe Grindul Letea şi să-i “dea” unor firme, care îi comercializează pe bieţii cai, sub formă de salam.

Recent citeam în presa străină un articol despre o controversă legată de carnea de cal. Observ că demenţa mea galopantă dă semne de remisiune, adică mi-am adus aminte unde am citit. Pe Eatocracy, CNN. Daţi click, citiţi, merită, e interesant, vă mai spălaţi pe creier cu un săpun fin.

Există o cerere internaţională de carne de cal. Nu doar în Italia, ci şi în Franţa, Japonia, China. Şi, pentru că există cerere, cineva trebuie să vină şi cu o ofertă. Asta e lumea în care trăim, timpul de societate pe care ne-am dorit-o etc.

E normal ca primarului să-i treacă prin cap să vândă caii. Absolut normal. E o schemă frumoasă şi destul de profitabilă, mai ales că pe caii respectivi nu îi hrăneşte şi nu îi îngrijeşte nimeni. Sunt sălbatici. Costuri zero.

Cum aş ataca eu primarul respectiv ? Simplu.

Fiind sălbatici, caii se consideră vânat. Domnul primar vânează animale sălbatice fără autorizaţie, fără să respecte vreo cotă impusă de Ministerul Apelor, Padurilor şi Defrişărilor. Aşa că l-aş aresta.

Ce-ar fi ca primarul Braşovului să împuşte şi să vândă toţi urşii din Braşov ? Că doar şi ei sunt sălbatici, pun în pericol sănătatea populaţiei, distrug tomberoane şamd. Nu ? Nu se poate.

Despre ce provocare aiurez aici ?

Provocarea de a rămâne român, de a spune ceva despre România, români. Orice.

Canalia si rasturnarile de presa

Nu mai exista presa, constata Canalia in timp ce cronometra cele 30 de secunde in care saitul Gandul.info se lauda ca va scoate interstitialul prin care i se ofereau gratuit 40.000 SMS-uri pe zi, daca isi prelungea abonamentul cu 2 luni.

Dar o fi existat presa vreodata in Romania, se intreba el, incercand sa-si aminteasca ce scria in uriasele ziare Adevarul, pe care postasul le arunca odinioara intocmai ca intr-un film american, direct in curtea unchiului sau si astfel varul se oprea din fotbal, pentru a citi rubricile de fotbal. Diferenta era ca desi postasul venea pe bicicleta, avea vreo 40 de ani, nu 12, ca in filmele americane.

Esti prea tanar pentru politica, ii spunea bunica-sa Canaliei pe atunci, probabil ca sa-i inchida gura, pentru ca el nu se oprea din infierarea bufnitei feseniste pe care bunica o adora, fiindca ii daduse pamantul inapoi. Canalia admitea ca e prea tanar pentru politica, stiind ca nu are voie sa candideze la nimic pana la majorat, cu atat mai putin la un mandat in Parlament. De aceea, nici nu citea editorialele politice, marginindu-se la reportaje.

Canalia era fascinat de declaratiile (adaptate gramatical si posibil dezflorite stilistic) ale muncitorilor, tesatoarelor, minerilor, somerilor, profesorilor deveniti cersetori, tebecistilor din sanatorii, soferilor de taxi din cartierele rau-famate ale Bucurestiului, sau mai bine zis din rau-famatul Bucuresti si mai ales de fotografiile cu oameni reali din alte locuri.

Oare asta cerea cititorul pe atunci ?

Ziarul era plin de anunturi de mica publicitate, dar si de “mare publicitate”. Canalia descoperise prin anii ’90 un fenomen cu care era familiarizat din necontenita relatie intrebare si raspuns pe care o avea cu bunica. Necrologul. Era surprins sa vada ca si in ziar apar, pe scurt, ce-i drept, punctele esentiale ale vietii unui fost om.

S-a nascut, a trait atat, a avut copii, a fost profesor/medic/sofer, e plans de colegi, eterna amintire. Fascinant. Rubrica de necroloage era printre preferatele Canaliei, care era dezamagit in zilele in care murisera putini oameni. Sau prea putini se gandisera sa dea la ziar cateva informatii despre de cuius.

Era groaznic cat de multi oameni pierdeau lucruri, mai ales acte. Canalia avea impresia ca toti oamenii astia sunt nebuni, de isi pierd actele atat de usor. Si de ce atata vanzoleala pentru o stampila pierduta, de exemplu ? O declar nula. Oamenii declarau nule atat de multe lucruri, ca ti se parea ca toata tara va deveni la un moment dat nula. Ceea ce, curand, s-a si intamplat.

Mica publicitate era pe atunci cu totul altceva.

Vand masina de cusut Florica, sau schimb cu masina de tocat carne ruseasca nr. 10, dispus variante. Ca si cum o croitoreasa intrevazuse enormul potential din oraselul ei si decisese subit sa inceapa o cariera in producerea si comercializarea de carnati trandafir. Trandafirii erau la moda.

Cele mai intalnite erau anunturi despre vanzarea colectiilor filatelice. Canalia era interesat pentru ca avea doua clasoare pline cu timbre din tari atat de indepartate incat se credea bogat, luandu-se dupa principiul fals ca valoarea unui timbru e direct proportionala cu distanta dintre locul posesorului si originea timbrului. Din pacate, nu se dadeau nicaieri preturi. Filatelia ramane unul din marile mistere ale planetei. Poate, intr-un secol viitor, stiinta se va ocupa si de asta.

Canalia a inceput sa invete Geografie inainte sa stie sa socoteasca bine, tocmai din dorinta de a afla unde e, de pilda, Mongolia, sau Chile, sau Zambia. Pentru ca avea timbre din tarile astea si trebuia sa estimeze cam cat valoreaza. Neavand nicio baza de calcul, valoarea putea oscila intre echivalentul unei sticle de cola si echivalentul unui Mercedes. Din cauza inflatiei, o sticla de cola valora a doua zi cat valora Mercedesul in ziua calculului.

Va urma.

500 de Euro, motherfucker !

Ce-avea nea Osama cusut in hainutele lui de om pe picior de refugiere in Kashmirul atat de disputat ? 500 de Euro, da ? Nu de dolari, nu de yuani, sau de lire sterile.

Canalia si devastatoarea disparitie a cainelui sau, Blondie

Cand iti dispare cainele, cea mai proasta idee pe care o poti avea e sa te uiti la filmul Baltagul, versiunea din 1969.

Cu cate o lacrima in coada fiecarui ochi, Canalia isi musca buzele de suparare, simtind un urias gol in suflet. Viseaza cu ochii deschisi, vazandu-l pe Blondie alergand vesel prin padure si printre maslini, pe plaja, sau pe alee, intampinandu-l pe Canalia de fiecare data cand se intorcea de undeva.

Presul lui, pe care dormea sau lenevea, zace langa cosul cu accesorii pentru gratar.Canalia isi aminteste cum i-a facut lui Blondie un culcus, ca sa nu-l mai bata vantul si sa nu mai fie nevoit sa doarma in tufa de flori din curte. Blondie a venit imediat pe pres, s-a instalat si locul acela ferit din fata ferestrei a devenit casuta lui.

Blondie era mare fan scarpinat, desi nu avea cine stie ce paraziti. Probabil isi dorea afectiune. Era cuminte. Lesa lui, cu care n-a mai apucat sa se invete, sta atarnata de garduletul despartitor de pe terasa.

Poate se intoarce, se gandeste Canalia. Sau poate l-a calcat o masina. Poate a suferit, poate sufera chiar acum si spera sa-i vina cineva in ajutor. Cu aceste ganduri, Canalia il cauta pe Blondie peste tot. Pe dealuri, pe plaja. Se plimba pe jos intr-o zi mai mult decat intr-o luna.

Cand Blondie a venit acasa intr-o zi cu o rana la coada, Canalia aproape ca a intrat in panica, visand veterinari, chirurgi si amputari. Investigand pe internet, aflase ca ranile superficiale se vindeca singure si cel mai bine e sa lasi cainele sa-si linga buba.

Nu doar buba isi lingea Blondie. E bine s-o spunem. Era un caine foarte hedonist, ca sa folosim un eufemism.

Dar ce Dumnezeu se intampla, se intreaba Canalia. De unde aceste sentimente ? De ce acest atasament fata de un caine, un membru al speciei pe care Canalia si-o imagina exterminata. Oare viata intr-o izolare totala l-a molesit spiritual ? E mai slab de inger ?

E oare ca un pustnic care isi pierde singurul animal la care tinea ? E mai mult ? Traieste Canalia o revelatie animista ? Nu-i asa ca mai nou nu omoara nici gandaci, nici albine, nici nimic, ba mai mult, calca mai atent pe iarba, simte cum copacii sunt vii, “vede” viata in toata splendoarea ei, se lasa antrenat in vartejul verde al lucrurilor care cresc, precum un hobbit ?

Se simte vinovat strict pentru disparitia cainelui, isi spune ca ar fi putut fi un stapan mai bun ? Ca i-ar fi putut da lui Blondie mancare mai buna, mai multa afectiune, mai multe jucarii ?

Sau toate motivele pentru care Canalia se simte vinovat se concentreaza in acest unic regret, legat de disparitia lui Blondie ? Sigur ca ar fi putut face mai mult, mult mai mult. In atatea si atatea privinte. Despre asta sa fie vorba? se intreaba Canalia, in a doua zi de introspectie severa.

Precum o Vitorie Lipan suprarealista si imbracata in verde, Canalia bate carari, fluierandu-l pe Blondie si analizand toate informatiile primite de la diverse persoane care ar putea sti unde se afla acest biet catel.

A fugit ? A fost furat ? Umbla dupa catele in calduri ? A fost luat de vechii lui stapani, daca chiar a avut stapani inainte ? Sunt multe ipoteze pe care Canalia trebuie sa le ia in calcul.

La final, e vorba de pierdere.

Canalia nu se poate concentra, iese mereu prin curte, se uita involuntar la presul gol al lui Blondie, asteptandu-se sa-l vada, se uita pe geam sperand sa asiste la o intoarcere subita.

Se vede pe sine transformat, revenit la o umanitate in care durerea, regretul si suferinta redevin niste realitati care il pot atinge, il pot necaji, il pot intrerupe din cautarea linistii pure, a indiferentei totale si a retragerii in sine.

Iata-l pe Canalia in fotoliu, suspinand, stiind ca nu are scapare, ca e om, sau mai degraba ca a redevenit om.

Trombonesc si in revista Unica

Puteti citi aici despre fanteziile creierului meu.