În facultate, Canalia se îndrepta într-o dimineaţă spre şcoală. Era foarte devreme, era primăvară, aerul era curat, pe stradă nu era nimeni, iar el era într-unul din rarele momente de bună dispoziţie. După ce traversase strada Louis Pasteur observase că trotuarul de pe Magheru era acoperit cu milioane de petale roz, căzute din pomii plantaţi pe margine. Scrisese în ziua aceea un text formidabil de frumos, despre cum era el o zeitate care păşea peste petalele roz, întâmpinat de mulţimi în delir, care-i aduceau osanale. Mesianism, cu alte cuvinte, deşi în toată povestea asta el era doar măgarul.
Probabil că la asta se aşteaptă şi acum, în ajunul întoarcerii în ţară. În ajunul întoarcerii în Bucureşti, chiar. Pe stadionul naţional, împreună cu Oprescu, care profită pentru a-şi trage spuza de imagine pe mandat: Da, tovarăşe primar, mă bucur să mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră… ovaţii ample, calmate cu un gest… şi sper să pot contribui decisiv la problemele locale din Capitală şi poate chiar şi la rezolvarea lor. Rânjet, anticiparea unor râsete, 50.000 de oameni nedumeriţi.
Nostalgiile Canaliei nu sunt foarte mari, dar există. Visează mai ales cum găsea el uneori locuri de parcare în mod miraculos prin zone centrale şi cum scăpa de haitele de maidanezi, alegând trasee complicate printre blocuri şi uneori chiar bătându-se cu ei.
În timpul ultimei vizite, zăpada, gheaţa, durerea şi suferinţa locuitorilor îi provocaseră eternul dezgust şi incalculabila scârbă cu care părăseşte în ultimii ani ţara. De data asta însă, vizita e mai lungă, iar provocarea e uriaşă.
Filed under: Canalia's Travels | 2 Comments »
