Canalia si fluviul ideilor blogurilor de femei din Romania

Mi-am permis sa dau copy paste din principalele 50 de bloguri de femei din Romania. Pe la mijloc devinde interesant. Spor!

Astazi ma gandesc la mine, sunt foarte serioasa si responsabila de la o vreme.
In ianuarie fac 29 de ani. Nu ma sperie deloc varsta asta, mai degraba astept nerabdatoare sa vina 30, asa ca 29 mi se pare doar o masa dintr-o cafenea de gara, unde astept ora plecarii. Desi sunt convinsa ca nu o sa fie chiar asa plictisitor, o asteptare intr-un loc sters poate avea uneori urmari mai importante decat o aventura.
Eu cand ma fac de 29 de ani vreau asa:
Vreau sa ma misc mai mult, vreau mai multe plimbari de seara pe Kiseleff de exemplu.
Vreau sa invat sa iert. Am crezut ca daca sunt un om empatic, daca pot sa inteleg si sa fiu toleranta, atunci e de la sine inteles ca sunt si iertatoare. Uneori cred ca-mi iese, dar apoi zilele trec si resentimentele apar iar. Fungus resentimentus. Nu stiu sa iert si asta imi da de stire ca sunt un om mult mai incuiat decat ma cred.
Vreau sa consum mai putin.
Vreau sa ma vait mai putin.
Vreau sa scriu o carte.
Vreau sa fiu ingaduitoare.
Vreau sa inventez ceva simplu, folositor daca se poate.
Cel mai important, vreau sa dau mult mai mult. Mi-as dori sa am grija de un copil, fara sa-l adopt in mod clasic pentru ca din pacate asta nu am cum sa fac. Citeam ceva despre un program de adoptii spirituale, dar eu mi-as dori sa pot sa dau ceva mai mult decat bani pentru ingrijirea cuiva. Daca stie cineva vreun program de genul asta, sa lase un comentariu.
Si fara vreau, fara doar si poate, doar stiu ca am terminat-o cu imbolnavitul🙂
Si mai vreau si alte lucruri, numai ca nu le pot face singura pe astea asa ca nu tin doar de mine.
Sunt convinsa ca le pot face pe toate astea asteptand sa vina ora 30 la o masa din cafeneaua garii.

De un an nu am reusit sa o intreb pe individa daca ar veni la mine. Coceam ideea, dar nu imi facusem curaj. Era vesnic cineva in salon si banuiam ca politica angajatorilor este de a interzice angajatelor de a-si lua clientele acasa. Si uite-asa m-am tot testiculat (varianta mai eleganta de la… ), cum sa-i spun, sa nu se supere, sa nu devina awkward intre noi, sa nu zica nu -stiu-ce, de parca urma sa-i cer sa facem sex in trei! Saptamana trecuta mi-am luat inima in dinti. Eram singure, desi cu usa deschisa la camera, si am spus: “Uite… Voiam sa te intreb de ceva timp… Ce parere ai avea daca ai veni la mine acasa?”

Mai bine ii ceream sa facem sex in trei si stiam o treaba! :)) Adica s-ar fi fastacit, ar fi fost aiurea, dar macar intelegeam de ce. Asa, s-a schimbat la fata, m-a privit direct in ochi, apoi a privit direct inspre usa, ca si cum ar fi vazut pe cineva privind-o dezaprobator, a privit spre peretele care dadea spre receptie de parca l-ar fi vazut prin el pe seful stand cu mainile in solduri… Cu vocea tremuranda a zis: “E o problema cu prizele, de-aia nu pot sa dau drumul la muzica. E cam obositor asa, sa nu se auda ceva pe fundal, doar vocile noastre…”

Am inteles. Am continuat sa vorbim despre unghii si pielite. Nu stiam cum sa mai aduc vorba. La sfarsit, i-am cerut in soapta numarul de telefon. A dat din cap si mi l-a scris pe un biletel pe care mi s-a strecurat discret in buzunar. Oja mea nu se uscase, nu puteam sa il indes eu pentru ca le stricam.🙂

Am sunat-o azi, am stabilit o intalnire. De saptamana viitoare vine saptamanal. I think this is the beggining of a beautiful friendship. Cand i-am spus cat ma gandeam sa-i dau, a zis: “Dar de ce asa de mult!?” Haha! Am zis: “Pai, daca vii la mine acasa…” Si ce daca ii dau mai mult ca altele? Intre noi e ceva special. We’ll always have the awkward moment!

Experiment coordonat de Simona Popescu. Citiva studenti au rugat-o sa-i ajute sa tina un cenaclu. Ea n-avea o parere prea buna despre cenacluri: “Cum as fi putut gasi, pentru noii mei prieteni, o alta cale? Ceva care sa-i tina cit mai departe de lumea literara, de jocurile ei si cit mai legati de literatura?” Ideea salvatoare: sa scrie impreuna un roman. “Pentru ce? Ca sa ne amuzam, sa vedem cum e, ce se intimpla pe parcurs.” Romanul s-a scris in doi ani, 2003-2005. S-au adaugat filmulete diverse – nu le-am vazut, asa ca despre partea asta n-am ce spune. Tot in prefata Simonei Popescu e o sugestie ca proiectul ar putea / ar fi putut continua pe internet.

Rubik-ul rezultat e ceva care combina muzica, imaginea (filmul si fotografia), literatura, internetul, realitatea si, iata, in final, un volum cartonat. Cartea e doar una dintre fatetele obiectului pe care l-au produs impreuna acesti prieteni (prietenia e ideea centrala – am un milion de rezerve la asta, mintea mea nu poate pricepe “prietenia” intr-un grup atit de mare, dar asta e problema mea). Deci nu faci mare lucru citind cartea, nu vezi decit una dintre cele sase laturi ale Rubik-ului. In sensul ca nu esti acel tip de receptor (nu merge sa spun “cititor”) pentru care au rucodeliat ei – rucodelie fiind “o «lucrare a miinilor», dar are ca scop folosul sufletesc, zic monahii”, nu are drept scop rezultatul exterior.

E pomenit des “efectul de Rubik”, despre care n-aveti decit sa cititi in carte. Efectul asta se manifesta in interiorul grupului. Din exterior… se vede doar vointa lor de a fi impreuna si de a se inventa drept “rubici”. Se vede cum se vad ei, se vede cum si-ar dori sa fie vazuti – sint multe multe indicatii, avertismente, sfaturi, ti se arata piste gresite si piste corecte pe care s-o apuci, nu ti se lasa prea multa libertate sa citesti dupa cum te taie capul. E un paradox, dar n-am ce face: ai mai multa libertate citind un roman realist de secol 19 decit citind acest obiect rizomatic, fractalic etc. Da, e po mo, cumplit de po mo, mai po mo decit orice altceva am citit eu pina acum. Teoretic, poti sa-l rasucesti pe toate partile, sa citesti o bucata de aici, una de dincolo, ar fi chiar ideal sa citesti o fraza, sa vezi un filmulet, sa dai un search pe google, sa lasi cartea si sa te duci sa cauti o terasa despre care vorbesc ei, sa trimiti un mail unuia dintre autori sau sa comentezi ceva pe un blog, pe un forum de-al lor, sa asculti muzica la care se refera etc.- probabil ca asta ar fi “lectura” adecvata. Ei bine, eu am refuzat cu hotarire sa ma las terorizata de indicatiile astea, nici macar n-am vorbit cu criz (una dintre autoare) pe mess cit am citit :)   N-am dat nici un google, n-am ascultat nimic, n-am vazut nici un filmulet.

Efectul de Rubik asupra mea… nu ma mai zapaciti, bre, de nervii capului, cu rubikul vostru, o sa citesc cum vreau eu si ce vreau eu, nu ce ziceti voi😀 Pe mine ma intereseaza literatura, nu obiectele fractalice, nu rizoamele, nu prietenia si nu efectul de Rubik. Asta e o problema, o mare problema: ei vor sa-si construiasca cititorul, nu cartea. E prea pe fata vointa asta, e prea incapatinata, e prea… pescuitoare. Foarte adevarat: orice carte se construieste in doi, intre autor si cititor. Dar cititorul trebuie sa fie liber si neconstrins. Aici bietul cititor e imediat chemat la ordine daca nu respecta indicatiile. Ei or sa spuna ca e exact invers, ca ai toata libertatea sa nu citesti liniar, sa sari pasaje, sa amesteci, sa citesti cum vrei. Nu e asa, tocmai pentru ca esti, de fapt, obligat sa amesteci lucrurile. Ca, daca nu, te alegi doar cu una dintre fatetele cubului si pierzi toata distractia. Fie.

Citita cu calm, la rece, pagina cu pagina, cartea asta e misto. Autofictiune colectiva, da. Fire care ar vrea sa se lege dar pina la urma renunta. Teme propuse, abandonate, reluate. Liftiera care coase goblenuri, taximetristul misterios, studentii care se distreaza la Vama Veche, cenaclistii care se aduna la Comana, in jurul casei lui Gellu Naum. Basarabeni vorbind in felul lor. Straini care scriu intr-o romaneasca stricata. Pagini frumoase si pagini plicticoase. Cadavres exquis si imnul Rubik. Un accident de masina cu consecinte tragice. Droguri. Salinger si Kerouac, printre suprarealisti si antici. Poezii, conversatii pe messenger, jurnal, e-mailuri, glosare, proze cu cap si coada, impresii de calatorie, de toate. Profilul unei generatii, oracolul comun al citorva tineri din Romania anilor 2000, colectie de amprente puse intr-o capsula, pentru extraterestri.

Dar, inainte de toate, efectul Simonei Popescu asupra studentilor si prietenilor ei. Ce poate face o profa de literatura cu mintile unor tineri. Lucrari in verde duse la sfirsit, pina in pinzele albe. Asta e personajul principal: Simona Popescu. O scriitoare care nu se poate resemna doar sa scrie, ea vrea sa schimbe lumea si sa faca parte din lumea care rezulta in urma acestei schimbari. C’est fait. It’s done. Simona Popescu e acum, in mintea mea aflata sub efectul de Rubik, o Figura foarte puternica, un straniu personaj al unei autofictiuni colective, semnata de: Bogdan Boureanu, Dragos Carciga, Ana Chiritoiu, Raluca Ciochina, Dan Dancescu, Brandusa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfa, Madalina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Radu Nedelcut, Igor Mocanu, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache, Ehren Schimmel, Alexis, Florin Vasile, Mihai Armanul, J.B., Peter Rösh, Simona Popescu.

Cred ca, indiferent daca am prins eu ceva sau nu din rizomul asta cubic, merita… greu de spus “merita citit”… merita testat. Ca sa vedeti daca are sau nu efect asupra voastra. Dar numai cu conditia sa stiti deja cit de cit ce e cu Deleuze, cu Salinger (vai, daca ati citit De veghe in lanul de secara si vi s-a parut ca nu e mare lucru… nu incercati Rubikul, nu exista nici o posibilitate  sa va placa) si cu… Simona Popescu.

Că tot am fost întrebată de ce am pornit blogul ăsta. Am mai zis, oricum nu e prea interesant. Important, însă , pentru fiecare fiinţă raţională şi posesoare de calculator cu conexiune la net este nu de ce şi-a făcut blog, ci de ce l-a întreţinut.

Văd multe referiri la “bloggerii mici” sau la “oamenii cu blog”. La toţi cei care şi-au făcut un cont (gratuit sau nu) şi au început să scrie. Primele zece posturi stânjenitor de ridicole, urmând ca obişnuinţa să umbrească ridicolul. (Ca şi cu postatul meu pe Twitter, unde încă nu m-am obişnuit). Iar regula asta se aplică şi în cazul bloggerilor de profesie. În cazul vedetelor cu blog. În cazul VIPurilor din online. Pentru că toţi făceam caca pe noi la începuturi.

De voie, de nevoie

* Unii scriu pentru bani, pe bune, nu pe poveşti. Că or fi început ei pe bâjbâite treaba asta cu blogurile, părându-li-se un update auxiliar jobului, nu discut. Dar din primăvara lui 2006 încoace, singura bucurie profesională e plimbarea cu liftul de sticlă al faimosului Howard&Johnson din buricul Romanei.
* Tot din categoria celor care scriu de musai sunt ăia pe care îi obligă şeful. Că doar nu poţi lucra în branşă fără a te alinia şi supune trendului. Am auzit în repetate rânduri “Pe mine m-a pus şefu’ să-mi fac blog”. Suuuper, ai toate şansele să-l faci cu drag. Ca atunci când te punea mama să dai cu aspiratoru’. Ştiai şi singur că ar trebui, dar tot să baţi mingea-n curte ai fi preferat.
* Şi dacă suntem la categoria obligatoriu, în ordine descrescătoare intensităţii, urmează ăia care vor să fie ca cei de la primul punct, tot pentru bani. Longevitatea lor e însă relativă şi discutabilă. Succesul – supus legilor probabilităţii.

Dar nesiliţi de nimeni

* La graniţa dintre cele două clasificări principale stau cei care au început dintr-o pasiune cu iz patologic, pe care au transformat-o în realitate, iar blogul e un fel de must în munca lor actuală. Sunt cei care şi-ar dori mai mult timp pentru cele 24 de ore.
* Apoi sunt cei care scriu pentru trafic. Fără a scoate vreun ban. Cei care ştiu că e bine să scrii cât mai multe posturi pe zi. Care ştiu ce-i aia SEO şi-l înjură pe zoso. Cei care delcară că online-ul românesc e un rahat puţitor, dar trag niscaiva speranţă să-i bage şi pe ei careva în seamă. (eu aş zice că e mai mult gălăgios decât puţitor, şi asta din cauza agitaţilor de gen)
* Când hobby-ul devii tu însăţi/însuţi. Când gândurile ţi se proiectează pe lumină. Când te loghezi chiar şi pentru două fraze, indiferent de cât (n-)ai dormit. Când te enervează baba din metrou şi îţi aşezi un text în capul tău ca topic. Când îţi râde-n nas o doamnă chioşcăreasă cu mai puţină scoală decât toate vacanţele tale, la un loc. Când îţi vine să pici cu ceară, să calci cu maşina, să împarţi pumni şi bobârnace.   Ne place, fiindcă ne jucăm. Cu cuvinte, cu imagini, cu stări şi cu emoţii. Ne construim o realitate paralelă, echivalabilă cu cea a jocului din copilărie. Unde toţi ascultă regulile tale. Şi nimeni nu îţi ia jucăria. Unde suntem, pe rând, preşedinţi, blonde sau sfinţi. Sunt convinsă că oameni hanicapaţi social pot trece bariere imaginare prin instrumentul blogului. Oameni complexaţi îşi pot descoperi calităţi şi profita de ele. Oameni cu potenţial pot căpăta încredere în sine. Regăsindu-se printre rânduri. Pe blogul personal.
* Şi-aş mai aduce vorba despre cei care suferă deja de oaresce (vezi ghilimelele unde e cazul) notorietate în topuri şi, automat, multă cenzură în scriitură. Sunt ăia pe care i-a concediat şefa, după ce a citit pe blog că îi mirosea gura a mortăciune. Sau şeful despre prestanţa lui jenibilă în anumite situaţii mai…scoase din context. Sunt cei care nu-şi mai postează toate gândurile de riscul supraexpunerii la judecata colectivă. Cu consecinţe la nivel individual. Aici e vorba, în primul rând, de cei aflaţi deja în lumina reflectoarelor. Cei care au de conservat o imagine sau de demolat nişte prejudecăţi.

Eu nu întreb de ce ai început. Căci eu însămi am început multe si-am terminat puţine. Eu întreb de ce ai continuat.

Undeva, în ţinuturile ce se văd numai pe jumătate, trăia un spiriduş. Era singurul din acea zonă iar oamenii se obişnuiseră cu prezenţa lui. Apărea când aveai nevoie de un sfat, de o vorbă caldă, de o privire ca a motănelului din Shrek.

Într-o zi, jumătate de Dorinţă proba o rochie în Mall şi era cam nehotărâtă. Nu ştia dacă s-o aleagă pe cea turcoaz sau pe cea roşie. Oricum, ambele îi veneau bine. Se asortau cu florile din păr dar ea nu ştia asta. Numai spiriduşul, care vedea mereu partea cealaltă a tuturor jumătăţilor, părea că are intuiţia cea mai rafinată. Dar n-o avea! El vedea numai ceea ce-i era dat să vadă. Chiar se săturase să spună, ca la grădiniţă: uite, ăsta e un cub,  asta e o hartă, ăsta e un cartonaş roşu, etc.

Aşa a apărut  în faţa oglinzii, exact când jumătate de Dorinţă ridica sprânceana dreaptă a mirare:

– Spune-mi, ce ar trebui să îmbrac pentru ziua când mă voi împlini? întrebă jumătatea de Dorinţă pe spiriduş

– Poate ar fi mai bine să dai jos caii verzi de pe pereţi, dacă vrei să-ţi iei zborul de aici, îi spuse el puţin ironic dar cu un zâmbet de îngeraş.

– Hmmm, dar nu vreau să mă mut nicăieri, îi spuse ea, fără să-şi dea seama că spiriduşul vedea că jumătatea de Dorinţă nu proba o haină ci altceva.

– Atunci o să plec, nu ai nevoie de mine. Pot totuşi să te întreb ceva? îi spuse spiriduşul cu sfială, neaşteptîndu-se ca ea să fie de acord

– Sigur!

– Dacă te vei întâlni cu Dorul, să-i spui să ajungă acolo unde trebuie. Am senzaţia că se plimbă prin oraşul ăsta incomplet şi nu-şi face datoria. După ce-i spuse asta,  dispăru.

Jumătatea de Dorinţă se gândi cu ce ar trebui îmbrăcaţi copiii la serbare când joacă rolul spiriduşului şi-şi dădu seama că n-a observat ce haine purta acesta. Uită de rugămintea lui şi-şi cumpără în cele din urmă o brăţară verde.

Este infinit mai mult simţ metafizic într-un om leneş decît într-unul activ, zicea Cioran, si eu am fost, sunt si voi fi pe veci de acord cu el. Si cu alti mari ganditori care sustin lenea, ca de exemplu Garfield.

Bine, sustin lenea cum sustin si parfumul Juliette Has A Gun. Adica imi place mult, dar nu mi-o prea pot permite. Asa ca trebuie sa gasesc niste smecherii, niste concesii pe care sa i le pot face lenii, astfel incat sa o simt inca prietena. Intelegeti, sa nu plece de tot de langa mine fiindca nu stiu ce m-as face.

Nu pot sa reunt la munca, asa ca am renuntat la sport. Dap. Eu sunt aia care nu o sa apara in nici o poza, ever, atarnata de vreo parapanta, cu schiurile in picioare, cu gambele incordate la 100 metri garduri sau inotand voiniceste.

E drept, exista cateva fotografii compromitatoare cu mine. Unele ma infatiseaza calare, gonind de rup pamanutul, altele manevrand isteric un bob si cateva executand un downhill pe bicicleta. Mi-e rusine, dar m-am lasat, va jur!! Sunt reminescentele unor obsinuinte din copilarie, cand nu descoperisem inca placerile lenii! M-am lasat. Sunt “curata” de un an si jumatate!

Drept pentru care am mare noroc ca merg pe jos, la un trap decent ca sa zic asa, pentru ca am incercat odata sa alerg dupa un autobuz si am strabatut vreo 20 de metri. Pentru fiecare metru am petrecut cate un minut ca sa imi revin. Nu mai spun ca mi-am nenorocit conditia fizica in asa hal incat nu mai pot instala dintr-o miscare un bidon de Fanatana, ceea ce mi se pare rusinos. Adica, speram totusi ca lenea sa nu ajunga sa imi afecteze serviciul😀

Mighty Cioran, te asigur ca ma scald in metafizica ca unul care nu stie sa inoate, dar ii place sa stea la inmuiat in lichid. Garfield, jur sa nici nu mai incerc vreodata sa ridic butoiul ala. Si am sa caut si am sa sterg toate dovezile trecututlui meu sportiv, chiar daca inseamna sa imi omor antrenorul ( o mai trai? poate nu mai e nevoie) si toti fostii colegi patinatori, din echipajul de bob precum si toate persoanele care in dezrespectul lor fata de lene mi-au permis vreodata sa le utilizez calul.

Poftim, din lene mi-am gasit de treaba.

M-am obisnuit cumva sa spun mai ales ce nu imi place, sa insist pe ce ma revolta si ma supara. Exista, totusi, zile ca asta, cand muzica pe care o ascult din copilarie si lumina calda filtrata de perdele trimit carcoteala fix pe apa Sambetei. Iar atunci nu ma pot gandi decat la ce imi place mie mult de tot pe lumea asta. Va fac si voua o lista sumara:
1. Muzica. Aproape oricand, oricum. Rock vechi, punk vechi, balade, ruseasca, sarbeasca, chiar si romante romanesti vechi, Concertul pentru vioara al lui Paganini, valsurile lui Strauss. Sunt absolut dependenta de muzica si de de i-pod, sunt in stare sa plec de acasa fara portofel, dar fara i-pod niciodata. Cand sunt in avion, abia astept sa ajunga la altitudinea de croaziera pentru a putea sa ascult muzica la 10.000 m inaltime.
2. Tacerile confortabile. Sunt extrem de putini oameni impreuna cu care pot, pur si simplu, sa tac impreuna si sa ne gandim fiecare la ale noastre fara a ne simti instrainati sau plictisiti.
3. Senzatia aproape fizica de mancarime in talpi cand apare un subiect care ma cheama. Senzatia de libertate absoluta si de inceput pe care o am cand ajung acolo.
4. Sa rog soferul de taxi sau de la serviciu sa mearga mai incet, cat se poate de incet atunci cand am terminat subiectul. Bucuria intoarcerii- neaparat insotita de muzica.
5. O baie in mare dupa 60 de ore de calatorie continua cu masina- una dintre cele mai misto experiente recente.
6. Moda anilor ’40-’50. “New look”-ul lui Dior, smokingul de dama al lui YSL. Hepburn (amandoua- si Audrey si Katherine). Garbo. Deneuve. Grace Kelly.
7. Oamenii care sunt dispusi sa plateasca orice pret pentru libertate si fericire si care continua sa vrea sa plateasca si cand toate semnele arata ca nu au nici o sansa de a le obtine. Exemplu: Nicolae Steinhardt.
8. Agatha Christie si Hercule Poirot. Am aproape toate cartile doamnei Christie si strang si ecranizarile de pe unde le pot gasi. Ce pot sa spun, I’m a fan of “the little man with the egg-shaped head”, care mizeaza totul pe “the little grey cells”.

OK, inapoi la carcotit acum!🙂

În ultima vreme am ţinut o mare cură de bloguri, ziare şi tot ce înseamnă evenimente, ştiri sau păreri. N-am mai scris şi n-am mai citit nimic vreo 2-3 săptămâni şi faza cea mai dură e că observ că n-am pierdut mare lucru. De fapt n-am pierdut nimic.

Aceleaşi probleme existenţiale, ale mele sau alte tuturor, aceleaşi intrigi mărunte care reprezintă adevărate evenimente pentru unii, aceiaşi activişti de canapea care strigă în gura mare că totul e varză în ţara şi în lumea asta în timp ce scuipă cu sictir pe geam în capul unui nevinovat.

Am încercat să fug de toate astea pentru o vreme, dar le găseşti peste tot – de la reflecţia în oglindă până la conversaţiile pensionarilor din ratb. Nu ştiu dacă o fi ceva în aer sau doar în mintea mea, dar în ultima vreme mi s-a făcut tare silă de tot ce e în jur şi nu se mai schimbă naibii o dată. O suna glamoros şi ipocrit, dar am început să constat cu părere de rău cât de obositor e să-ţi mai pese. De ţară, de oamenii din ea, de apropiaţi, obiecte materiale sau de propriu-ţi viitor, şi cât de greu e să mai păstrezi entuziasmul întipărit pe meclă când negativismul din oameni îi îndeamnă la singurul lucru de care mai sunt în stare: să calce în picioare vise. O fi normal de la o vârstă să accepţi toate astea, dar nu de la 20 de ani.

Am realizat cât de greu, dacă nu imposibil, e să faci oamenii încuiaţi şi depăşiţi să înţeleagă realitatea, şi nu doar realitatea care îi priveşte strict pe ei. Şi doamne, câţi oameni încuiaţi la minte există pe lumea asta. Unii nu vor să accepte realitatea în care se scaldă, alţii o neagă cu desăvârşire în timp ce alţii habar n-au despre ce vorbeşti şi nici nu le pasă, aşa că-şi văd în continuare de treabă.

Mi-am dat seama cu câtă uşurinţă trec oamenii peste victorii şi cât de adânc îi marchează eşecurile, ca după o vreme, după ce-au avut parte de ambele, să le trateze cu aceeaşi indiferenţă. M-am prins că până la urmă nu contează ce faci cu adevărat sau cine eşti şi care-ţi sunt valorile, dacă îţi joci bine rolul în care preferă alţii să te vadă.

Cu toate astea nu cred c-o să pot vreodată să înţeleg sau să accept flexibilitatea morală de care dau unii dovadă atunci când li se flutură prin faţă diverse obiecte strălucitoare ca bani, reputaţie şi recunoştere, din partea unor oameni la fel de fazi precum imaginea lor construită prin aceleaşi mijloace pe care le promovează.

M-am săturat să reconstruiesc planuri şi vise fiindcă oamenii se schimbă mereu şi încrederea trebuie reclădită de fiecare dată când cineva o distruge, la fel de mult cum m-am săturat de ipocrizia din fiecare. A început să mă frustreaze că nu mai am timp sau răbdare de investit în lucruri care îmi plăceau şi că mi-a secat capitalul de emoţii pe care le folosesc atunci când ajung să mai cred în ceva. Aproape la fel de rău pe cât mă frustrează că nu pot face oamenii încuiaţi să priceapă lucruri care le-ar face viaţa mai bună sau cel puţin nu i-ar mai stresa la fel de tare.

Mă enervează că negativismul e ca o ciumă care se răspândeşte peste tot şi toate şi că atinge un prag general pe care-l acoperă cu lucruri urâte. Şi că eu nu mai ştiu de unde să încep să-mi curăţ realitatea sau ce anume din ce n-a fost atins să duc la adăpost. Mă enervează oamenii indiferenţi sau robotizaţi care dau impresia că şi-au pus viaţa pe pilot automat până când se va întâmpla ceva minunat care le va schimba întreaga existenţă în bine. Şi nu vreau de nici o culoare să ajung aşa.

Nimeni n-ar trebui să ajungă aşa. Mi-aş dori ca oamenii ăştia să-şi revină şi să realizeze o dată că viaţa se întâmplă, aici şi acum şi că asta e realitatea, fie că le convine fie că nu. Iar dacă nu le convine să o facă mai bună, nu să contribuie la contaminarea noastră, a ăstora tineri, care încă mai credem în ceva ce putem face singuri. Bleah.

Prima data mi-am luat si Viata si opiniile filozofice ale unei pisici, de la Art, desi era subtirica rau si scumpa pe masura. Deh, o carte fancy pentru iubitorii de pisici. Nu zic ca imi pare rau ca am cumparat-o, dar mi s-a parut ca s-a terminat prea repede🙂

Asa ca atunci cand am vazut la luciat ce carte urmeaza sa apara la Humanitas, am si trecut-o in fruntea listei de TBB. Trebuia sa o am, doar era inca o carte-jucarie despre pisici😀

Bun titlu are cartea, desi nu pot sa spun acelasi lucru si despre coperta. Noah, acum nu pot sa mint si sa spun ca mi-au placut chiar toate textele/poeziile din carte, dar per total, e un must have, daca nu, macar un must read, evident, de catre cat lovers. Textele sunt diferite, fiecare vorbind despre alt comportament pisicos. Asa ca am dat peste pisici lenese, pisici jucause, despre pisici care mediteaza la numele lor propriu, despre concertele date de pisici noaptea, pe strada si cate si mai cate.

Ca mandra intretinatoare de pisica, mi-am regasit Bestia in textele pe care le-am citit. Am exclamat de destule ori “ha, si a mea e exact la fel!”, pacat ca in afara de faptul ca a dormit intr-o zi pe carte, nu a avut si alte curiozitati in legatura cu ea.

O antologie mai pisicoasa ca asta, mai rar😀

Cand esti pisica nu esti vaca
nu mi te uiti lung dupa tren
pascand pascute cu antren
ci mustacind iti spui ce daca
(cand esti pisica esti pisica)
Cand esti pisica nu esti caine
nu-i iesi stapanului in prag
aproapele nu-ti e prea drag
chit ca-ti mai da laptic cu paine
(cand esti pisica nu esti caine)
Iarna sub plapuma dormi daca
ti-e frig iar primavara sui
pe stresini pasarile sui
si cutre sa le faci sa taca
Esti cea care o iei de una
singura – unde ti-e totuna
(cand esti pisica esti pisica)

Visat, harta lui se desfasoara cu totul altfel decat in trezie. Bat la pas stradutele Calea Victoriei, Lascar Catargiu, Bulevardul Dacia, Strada Polona si dau peste alte cafenele, alte cladiri, alte piete si curti interioare. Totul este aiurea insa coerent. Pasii mei nu fac zgomot, merg incet incetisor, privesc mult si invat lucruri care nu imi vor folosi nicaieri, nicicand. Amintirea locurilor de aici nu va face decat ca intr-o buna zi, cand nu voi mai visa, sa ma ratacesc. Doar in alta parte poate fi altceva.

Orasul se deruleaza in fata mea din nou. Geamuri turcoaz cu muscate visinii, ferigi olive si niste haine puse la uscat pe o sarma praf praf praf un sant cu niste tobogane un frigider stricat aruncat langa un tomberon o strada lunguiata mirosind a alga o firma luminoasa BAR doua masute asezate pe trotuar un acordeon cu o bareta rupta aruncat de cineva, apoi clinchetul unei biciclete si rotile ei invartindu-se repede repede repede pana nu mai distingi spitele intre ele amalgam.

Usor ametita, ducandu-mi mana la ochi pentru a-i curata, ma trezesc privind in fata mea paletele ventilatorului cum se-nvartesc. Lovesc aerul incetisor si fiecare lovitura o resimt fix in memoria mea, separand fiecare imagine din vis precum fotografiile intr-un clasor.

Maimuta se uita chioras la ventilator si apoi la mine. Nici nu intrezareste bicicleta. Ea nu simte fata si reversul realitatii. Relaxata ii zambesc. Nu vei sti niciodata, draga maimuta, niciodata ca fiecare ens are doua existente. Viata si viata sa.

Cineva s-a grabit sa ma chestioneze (cu satisfactie) in legatura cu afirmatia mea vizavi de faptul ca puterea “tradatorilor” de serviciu a scazut mult. Desigur, in urma votului de ieri. Eu nu m-am grabit sa raspund pentru ca lucrurile nu sunt foarte clare. Nu pun la indoiala intelegerea PSD cu PD-L. Insa mai este mult pana lucrurile vor fi batute in cuie. Probabil se va ajunge la o formula, daca Traian Basescu isi doreste cu adevarat.

Altii s-au grabit sa spuna ca o grupare a castigat iar alta a pierdut. Dupa parerea mea, la acest moment, nimeni nu a castigat si nimeni nu a pierdut. Sigur, ma refer la PSD. Acum, cand stiu exact cum s-au derulat lucrurile in ultimele doua zile am sa ii contrazic pe cei care au incercat astazi sa il prezinte pe Miron Mitrea ca fiind cel care a influentat decisiv votul de ieri. Nu, decizia de ieri a fost influnetata decisiv de Mircea Geoana. Miron Mitrea a fost doar sperietoarea presedintelui Traian Basescu pentru presedintele PSD. Fara discursul lui Geoana din final, pro alianta cu PD-L, votul nu ar fi aratat asa. Cum dealtfel, cei din teritoriu poate nu ar fi votat asa daca presedintele lor nu le-ar fi pus intrebarea sub aceasta forma: “la guvernare cu PD-L sau in opozitie cu PNL?”. Mircea Geoana a ”uitat” probabil sa le spuna colegilor in sedinta ca in noaptea dinainte Tariceanu i-a propus sa semneze un protocol preliminar si el a refuzat.

In fine, sedinta a trecut, votul s-a dat si nu inteleg de ce unii acum se straduiesc sa spuna ba ca s-a incheiat nu stiu ce epoca in partid, ba ca unii sunt mai puternici ca altii. S-a luat o decizie, se merge mai departe la negocieri si apoi in Consiliul National se vor vota atat candidatii pentru Guvern cat si protocolul de guvernare. Lucru deloc usor. Si nu pentru ca cei care s-au opus aliantei cu PD-L vor incerca sa blocheze pasii urmatori. Ci pentru ca cei care au votat pentru alianta cu PD-L se viseaza deja ministri. Cum Executivul nu are mai mult de 24 de posturi, nu stiu cum se vor imparti ele intre 41 de persoane. Una din cele mai aprigi lupte se va da pentru Ministerul justitiei. Victor Ponta pare a fi favorit pentru acest post. Insa nu stiu in ce masura PD-L va renunta in favoarea PSD la acest minister dupa ce toata campania a defilat cu Monica Macovei ca unul din viitorii ministri. Apoi Mitrea ar vrea si el sa isi impuna pe cineva la justitie. Pe Corina Dumitrescu, sotia parlamentarului de Vrancea Cristian Dumitrescu. Nu intru in amanunte cu acest subiect. Sunt convinsa ca cei interesati vor afla si alte lucruri. Sa nu uitam si dorinta celor de la PSD sa preia Ministerul de interne. Din nou un minister dorit si de PD-L pentru Vasile Blaga. Ca sa nu mai vorbesc de Ministerul finantelor si Ministerul apararii. Asadar negocierile vor fi dificile. De aceea nu m-as grabi sa spun acum cine a castigat si cine a pierdut. Vom trai si vom vedea cine a avut dreptate…

P.S. Despre pericolele pe termen lung pentru PSD, in varianta Aliantei cu PD-L, voi discuta cu alta ocazie.

Adela Greceanu este în primul rând poetă, aşa se şi prezintă: Nu sunt prozatoare, dar «poezia» mea are «poveste». Nu am imaginaţie. Dar aud bine. Am început prin a transcrie vocile unor personaje feminine din copilărie. […] Dacă în prima parte e multa gălăgie (cinci femei, chiar dacă una dintre ele e moartă, pot face destul tărăboi), în partea a doua e foarte multă tăcere.

A debutat cu o carte numită jucăuş Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult…. După ce i-au mai apărut vreo două volume de poezii, publică acum un roman care nu e scris după o formulă clasică. De data asta poezia e adânc impregnată în proză, deşi în cărţile anterioare lucrurile au stat invers. Dar eu nu prea cred că Mireasa cu şosete roşii e un roman, i s-a spus aşa pentru că trebuia să fie numit într-un fel, iar proza se vinde mai bine. Nu e nici poezie, deşi e foarte poetic. Dar cred că e o carte pe care cei ce nu acceptă poezia nu o vor înţelege. Şi e o carte interzisă fericiţilor, adică mi-e teamă că nici eu nu vor pricepe. Nici cei foarte singuri poate n-ar trebui să o citească, deşi poate ar trebui, pentru că singurătăţile seamănă între ele.

Au scris despre Mireasa cu şosete roşii: Marius Chivu în Dilema veche, Floribunda [spune câte ceva despre Iustin Panţa, despre vocea lui care răzbate în prima parte] şi Ionuca [la ea găsiţi reţeta blatului însiropat cu suprarealism], toţi au scris până la urmă despre singurătate.

Singurătatea e starea aceea în care te închizi în propria cochilie şi nu laşi nicio urmă, niciun semn pentru ca cei din jur să vadă că eşti acolo. Şi singura legătură cu lumea e un laptop conectat la internet. Şi singurul dialog adevărat pare a fi cel cu propriul telefon mobil, dar numai în cazul în care are instalate anumite jocuri. Şi e obligatoriu să ai o pisică, probabil pentru a trăi cu iluzia că singurătatea nu există. De fapt, iluzia supremă apare la finalul fiecărei părţi: se ia un caiet şi acolo se scrie povestea întreagă, iluzia fiind salvarea prin scris, dar eu cred că salvat e doar scriitorul, nu şi omul din spatele lui. Am observat că scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume, care este egală cu distanţa dintre mine şi el. Că scrisul e ca un stomac sănătos, care mistuie orice, un stomac din ce în ce mai flămând, care promite să cuprindă la un moment dat lumea.

Dar în prima parte se vorbeşte mult. Mireasa are o panglică albastră şi cu ajutorul ei se duce în viset, adică într-un fel de vis care se întâmplă atunci când nu dormi. Toată povestea pare a se întâmpla într-un viset. De neuitat mi s-au părut mătuşa Zizi, cu pisicile ei, şi normal naşa Lena. Am citit cu un anumit disconfort anumite pasaje, dar apoi mi s-au părut diferite în partea a doua [în care mireasa spune aceeaşi poveste, a ei şi a iubiţilor ei]:
Cinci la număr au fost şi iubiţii mei. […] Da’ ce-mi tot număr eu iubiţii? De parcă ar fi oile pe care le numeri ca s-adormi… Şi de parcă niciodată nu-mi ies toţi la socoteală.[…]Niciunul dintre iubiţii mei nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot. Ce mi se întâmplă acum poate că o să dureze ani de zile şi nu e altceva decât lunga lor plecare.

E povestea unor eşecuri, o poveste tristă, în care orice căutare o repetă pe cea de dinainte. Citind cartea asta mi-am adus aminte un gând [parcă] al lui Nichita Stănescu: un om singur plus un om singur nu fac niciodată doi.

Unul din motivele pentru care noi, românii, şchiopătăm rău de tot la materia stil şi clasă este lipsa totală de respect şi impertinenţa pe care o afişăm faţă de autoritate. Avem un iz insuportabil de mahala, care ne însoţeşte în tot ceea ce facem, şi urlă a neam-prost de la zece poşte depărtare.
Ultima mostră de ţopârlănism cras care mi-a provocat un spasm de greaţă în stomac a avut loc ieri seară, în timp ce urmăream ştirile referitoare la decorarea a paisprezece personalităţi în semn de apreciere pentru promovarea valorilor româneşti în lume.
Printre alte nume răsunătoare ale culturii şi ştiinţei, o decoraţie urma să i se înmâneze disidentului anticomunist Vasile Paraschiv. Distincţie pe care acesta a refuzat-o cu un gest atât de mârlănesc, de ar putea fi considerat lejerissim insultă la adresa statului român.

Aici, desigur, o să îmi sară în cap trei sferturi de blogosferă să îmi explice cum stă treaba cu personalitatea impunătoare a lui Vasile Paraschiv, despre actele lui de curaj, etc. A se remarca, vă rog, că nu neagă nimeni acest fapt. Dar ceea ce e revoltător, e modul în care acesta a ales să refuze, să jignească de la obraz preşedintele şi să îşi bage picioarele – pardon de expresie, dar nu găsesc alta mai adecvată – în omagiul pe care, prin Ordinul Naţional Steaua României în Rang de Cavaler, a ales acesta să i-l ofere.
Dacă refuzul ar fi fost dictat de demnitate şi nu de dorinţa teribilistă şi “elodiacă” de a stârni niţică senzaţie – putea refuza printr-o scrisoare, sau să refuze participarea la ceremonie.

DAR SĂ UMILEŞTI ŞEFUL DE STAT ŞI APOI SĂ ÎI ÎNFULECI MITOCĂNEŞTE PIŞCOTURILE – mi se pare culmea tupeului gratuit şi a josniciei. Mai tristă e reacţia de “bine-i-a-făcut!”, pe care am întâlnit-o pe ici pe colo. Şi nu, nu sunt o simpatizantă a lui Băsescu-persoana – pur şi simplu, mi-e greaţă de şoriciul care ţine loc de obraz, pe alocuri.

Cine mi-ar deschide acum dulapul din camera ar vedea un morman de haine, cladite in ciuda legilor gravitatiei, motolite in loc sa fie impaturite, dezorganizate dupa (asa cum unele lucruri sunt organizate dupa… ) orice criteriu: culoare, functionalitate, textura, anotimp etc. Iar cand vine cineva in vizita, iau tot ce pot cuprinde in brate si arunc tot acolo, in dulap, astfel incat camera pe care o vad sa fie una acceptabil de dezordonata. Sambata este ziua de ordine.

Mai am un dulap, interior, in care arunc, mototite, inghesuite si dezordonate cam toate lucrurile care mi se intampla si care imi depasesc puterea de intelegere de la un moment dat. Am acolo un amalgam de nedescris de intamplari care au ajuns cumva sa se contopeasca si sa formeaze un aliaj dupa toate regulile chimiei, de emotii invelite in tacere, sentimente deghizate sub alte sentimente, frustrari, respingeri, temeri, bucurii prea pretioase pentru a fi impartasite si lumini secrete.

Dulapul acesta de-al doilea il deschid cu mult mai mult greu, iar ordine in el abia am invatat sa fac, inclusiv care este diferenta dintre eticheta de pe raftul cu “rusinos” si raftul cu “vinovat”. Pe raftul cu Rusinos tin toate lucrurile care ma fac sa imi fie teama sa fiu judecata de altii, fara ca mie sa mi se para ca gresesc cu nimic. De exemplu, faptul ca la petrecerile care imi plac cel mai mult se pune la un moment dat Haddaway, Culture Beat sau 2 Unlimited si facem panarama; ca in clasa a sasea am fost indragosita, dupa toate regulile indragostirii, de un post de radio si ca pe dulap aveam lipit un interviu cu un actor care imi placea mie foarte mult si care imi dadea curaj de fiecare data cand simteam ca am nevoie de el in marime extra-large.

Pe raftul cu vinovat, mai grav decat cel cu rusini, se afla tot ceea ce m-a facut sa ma tradez pe mine: de exemplu, ca am furat 5 copeici de la un alt copil; sau ca o data am fost atat de lasa incat m-am despartit de cineva printr-un email.

Si mai am, in dulapul acela, o iubire care este cumva asezata pe ambele rafturi. Pe cel cu rusinile – pentru ca am primit ATATEA comentarii rautacioase pe marginea subiectului, incat am renuntat sa o mai imbrac si am lasat-o aruncata in dulap; si pe cel cu Vina – pentru ca ma lipsesc pe mine insami de ceva ce se implesteste atat de mult cu viata mea. Si pentru ca mi se pare mult mai urat sa ma tradez pe mine decat sa fiu judecata de ceilalti: sunt, de multi multi ani, o mare fana Backstreet Boys. Sa repet. Mare. Fana. Backstreet Boys. Fana de aia care a avut postere lipite peste tot, care stie toate versurile de la toate melodiile pe de rost. Care are melodii care nu sunt pe album. Care are albume greu de gasit. Care a inceput sa deprinda limba germana de la toate posturile de muzica pe care le-a urmarit pentru a-I urmari. Care se trezea fiecare dimineata cu bucuria intalnirii unui iubit. Care refuza sa asculte o melodie de mai multe ori, pentru a nu le “nedreptati” pe celelalte de pe album. Care stie animalul preferat al fiecarui membru si a avut emotii cand unul dintre ei s-a operat de inima.

Din clasa a opta si pana acum, BSB ajuns cumva pe soundtrack-ul vietii mele, chiar si in anii in care am tinut usa strans inchisa. De multe ori, se intamplau sa se auda pur si simplu, intr-un taxi, magazin, pe o strada, pe un ring de dans in cele mai importante momente: primul sarut, prima tradare, cea mai mare sfasiere, cea mai incalcita despartire, cea mai adanca rana.

Si tot din clasa a opta, mi-am dorit enorm sa am sansa sa ii vad in concert. Am avut-o anul acesta, cand au trecut prin Bruxelles unde locuiam si eu, intr-un turneau prin Europa. Si mi s-a parut atat de extraordinar ca a aparut posibilitatea aceasta, incat m-am grabit sa cumpar bilet si la concertul din Luxemburg, sa compensez toti anii in care nu am putut face asta. Pana la urma, unul dintre ele s-a anulat (funny story. A ars acoperisul. Prietenul care ma primise la el acasa in Luxemburg si care mi-a vazut multe haine din dulap, intr-un moment de maxima sensibilitate , cand a reusit in sfarsit sa se opreasca din ras si a zis “baaaaaai, sa se intapmle asa ceva si sa nu ai cu cine sa razi”). Al doilea a fost… ca si cum as fi acum impreuna cu baiatul pe care l-am iubit in liceu: frumos. dulce. amar. emotionant. prea tarziu. prea schimbati amandoi. mai bine decat ma asteptam. mai altfel decat visam.

Si a fost una din zilele in care m-am iubit pe mine cel mai mult.

PS: iar pentru ca ma ajuta in fiecare zi sa-mi iubesc dulapul, multumeeeeeeeeeeesc cuiva (vorba altcuiva)

Sursa: Principalele bloguri de femei din Romania

3 Responses

  1. asta e probabil cel mai lung post din istoria blogosferei de pretutindeni. Dar nu vad linkurile.

  2. Ce linkuri? Ce, crezi ca stiu de unde le-am luat? Am dat copy paste random.
    Dar sunt sigur ca cititorii cunoscatori vor sti precis de unde sunt luate, dupa ce vor parcurge cu deosebita atentie intregul articol.

  3. Ce? Adica nu tu ai scris toate lucrurile astea care m-au facut sa plang?!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: