Ţurţurele

Mă plimb cu colega mea Livia de la Cărtureşti înspre Grădina Icoanei, simţind că am uitat ceva, dar creierul nu vrea să-mi spună ce. (Îmi uitasem cartea de muncă). În timp ce mă îndeamnă să scriu practic noua literatură română, Livia e extrem de atentă la ţurţuri, pe care îi consideră un pericol real, direct, iminent şi injust şi fuge în legitimă apărare pe sub streaşinile cele mai ameninţătoare.

Îi explic că tocmai forma ţurţurelui nu-i permite acestuia să ţi se înfigă în cap, ipoteza Liviei. Ei bine, nu. În cădere, ţurţurele se roteşte şi cel mult îţi cade în cap cu partea mai groasă, provocându-ţi un traumatism cranian cu fractură înfundată, nicidecum nu ţi se înfige în cap.

Aşa că Livia identifică mai mulţi ţurţuri în situaţii atipice, arătându-mi: “unde să se mai rotească ăsta ? Îţi cade direct în cap” şi trebuie să recunosc că are dreptate. Bucureştiul e un pericol, iar ţurţurii sunt arma cu care Natura ne plăteşte toate PET-urile aruncate în râuri la munte şi toate ţigările aruncate pe geam din maşină.

În Parcul Ioanid, după ce analizăm iluzoriul posibilităţilor fiecăruia de a locui în zonă, ne resemnăm constatând că fondurile nu ne-ar permite, deşi vara ar fi o verdeaţă demenţială şi recent s-au deschis două Mega Imageuri în apropiere, ceea ce ar anula nevoia deplasărilor nocturne la Real.

Când ieşim din Parcul Ioanid, creierul îmi spune în sfârşit că am uitat cartea de muncă în Cărtureşti, aşa că ne întoarcem şi privim problema ţurţurilor din alt unghi, respectiv opus. Cei mai mari ţurţuri sunt cei de la biserica luterană, pentru că diavolul pândeşte oriunde.

În spatele nostru se aud bufniturile haitelor de ţurţuri, care cad, ameninţându-ne craniile, tot mai aproape. Cetăţenii nu pot lupta împotriva ţurţurilor, ori s-au dat bătuţi. Pericolul pândeşte, văzut doar de câţiva, printre care şi Livia. Autorităţile ignoră epidemia, soluţia e lăsată tot pe mâna Naturii.

O luăm spre Dacia pe căi ocolite, adică pe Magheru. Cetăţenii se furişează pe lângă pereţii peşterii lor în aer liber, unde ţurţurii sunt stalactitele. Acustica e bună, claxoanele vibrează lung.

Ţurţuri ca nişte franjuri tivesc valiza diplomatică urbană, adică strada cu bariere la capete şi clădiri ambasadoriale de lângă Macdonalds.

Cumva, ajungem iar în Parcul Ioanid. Trecem pe lângă un câine gras gras, care nu muşcă, potrivit unei doamne de gardă la ambasada unei dictaturi arabe, unde ţurţuri terorişti abia aşteaptă să cadă şi să se înfigă în creştetele odioşilor creştini decadenţi şi blasfemi.

Mă despart de Livia şi vin acasă, unde iau o rangă şi sparg gheaţă până năduşesc, pentru a ucide coşmarul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: