Muzeul Satului din Ramnicu-Valcea

Aş putea fi extrem de critic cu oamenii care gestionează în prezent Muzeul Satului din Râmnicu-Vâlcea, dar nu cunosc exact situaţia fondurilor şi tipul gestiunii. Să zicem doar că avem o comoară turistică în curte şi o ignorăm, poate pentru că nu mai vrem să fim atât de legaţi de trecut.

Vizitasem ultima oară muzeul în 1998, adică acum 14 ani. Pe atunci nu existau câini în incintă, iar vecinii ţigani nu aveau ce să caute acolo, şi nici animalele lor.

Am fost trist să văd că a dispărut tiribomba tradiţională din lemn, în care s-au dat colegii mei în clasa a XII-a. Sau roată, spuneţi-i cum vreţi. Au rămas doar cei doi stâlpi.

Ca de obicei, vizitatorii sunt copii, aduşi cu autocarele. Li se ţin predici interminabile despre cine ştie ce subiecte anoste şi perfide prin capacitatea lor de a te face să urăşti că ai venit. Când am intrat noi, copiii erau ţinuţi prizonieri în şcoala primară şi probabil li se povesteau aceleaşi lucruri despre arhitectura, obiceiurile şi tradiţiile populare.

Acum 14 ani era acolo un bătrân olar, care ţinea ceea ce azi am numi workshopuri de ceramică.

Ce e frumos totuşi acum la muzeu e faptul că toate căsuţele par şi mai autentice, fiind ignorate total de toată lumea. Şi-au pierdut funcţia de exponat, redevenind obiectele în sine, adică locuinţe ţărăneşti din Oltenia.

Mai jos câteva argumente pentru care ar trebui să mergeţi să vizitaţi muzeul. Acesta se află în Bujoreni, pe şoseaua principală dintre Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu. Ca idee, e în drum spre Mânăstirea Cozia.

Iată scara către clopotniţă a bisericii de lemn din muzeu. E dintr-o singură scândură şi din câte plimbări am făcut eu cred că e unicat.

O locuinţă cu prispă şi beci

O culă. Mai multe puteţi vedea la Măldăreşti. Acolo sunt mult mai bine puse în valoare.

Casă cu etaj. La parter e magazia.

O casă cu curte şi acareturi

Viaţa în Râmnicu-Vâlcea

Am locuit în Râmnicu-Vâlcea între anii 1990-1998 şi 2002-2005. Am mai locuit aici câteva zile în octombrie 2010, înainte să plec în Grecia. Acum locuiesc din nou aici, din 22 Mai 2012, adică de aproape o lună.

Nu ştiu cam care e situaţia blogaristică locală şi nici nu mă interesează, am menţionat-o doar ca să introduc o automustrare total personală, care de fapt nici nu vă priveşte, ba mai mult: fraza ar trebui ştearsă. Vanitatea mă împiedică. Scriu tousjours cu aroganţa cu care v-am obişnuit.

Locuiesc într-un apartament torid, cu vedere spre vest, unde a fost poziţionat un bloc monolit, care în funcţie de ziua anului îmi blochează între 30 şi 45% din lumina soarelui.

Deşi în principiu doresc să redevin bucureştean pentru că sunt definitiv contaminat cu ritmul alert al capitalei, ar mai fi de menţionat şi oboseala pe care mi-o provoacă acest orăşel de provincie, unde te simţi bine în prima săptămână, dar mai târziu îţi vine să vomiţi de la insuportabila nemişcare. Senzaţia e descrisă în cărţile cu aventuri marinăreşti. Se numeşte rău de uscat.

Sigur, sângele meu găseşte sute de oftaturi poporaniste: verdeaţă, muzeul satului din Bujoreni, casa de la ţară şi plantarea propriului broccoli, dar toate astea sunt nişte vechi aventuri, la care nu te mai întorci pentru că viaţa a luat-o pe un făgaş etc etc.

Locuitorii mai tineri stau foarte bine la tuning auto şi aproape toate maşinile au tobe de eşapament modificate, pentru un sunet cât mai complex.

Deşi au un oraş frumos şi curat, locuitorii rămân însă de o mediocritate normală şi poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel situaţia ar fi fost mai degrabă de speriat, nu de încurajat.

Culinar şi evenimentistic, oraşul e dominat de lanţul OK, unde mâncarea e ok, servirea e ok, iar preţurile sunt ok. Nimic spectaculos pare să fie motto-ul oraşului.

De remarcat noul avânt al Boromir, care a deschis nişte cafenele-cofetării. Totuşi, acestea nu sunt OK, ceea ce cântăreşte greu în opţiunile publicului.

În Râmnicu-Vâlcea nunţile şi botezurile sunt ok, crapul provensal e ok, totul e ok, dar la acest ok se opreşte totul.

 

Canalia se întoarce în Bucureşti

În facultate, Canalia se îndrepta într-o dimineaţă spre şcoală. Era foarte devreme, era primăvară, aerul era curat, pe stradă nu era nimeni, iar el era într-unul din rarele momente de bună dispoziţie. După ce traversase strada Louis Pasteur observase că trotuarul de pe Magheru era acoperit cu milioane de petale roz, căzute din pomii plantaţi pe margine. Scrisese în ziua aceea un text formidabil de frumos, despre cum era el o zeitate care păşea peste petalele roz, întâmpinat de mulţimi în delir, care-i aduceau osanale. Mesianism, cu alte cuvinte, deşi în toată povestea asta el era doar măgarul.

Probabil că la asta se aşteaptă şi acum, în ajunul întoarcerii în ţară. În ajunul întoarcerii în Bucureşti, chiar. Pe stadionul naţional, împreună cu Oprescu, care profită pentru a-şi trage spuza de imagine pe mandat: Da, tovarăşe primar, mă bucur să mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră… ovaţii ample, calmate cu un gest… şi sper să pot contribui decisiv la problemele locale din Capitală şi poate chiar şi la rezolvarea lor. Rânjet, anticiparea unor râsete, 50.000 de oameni nedumeriţi.

Nostalgiile Canaliei nu sunt foarte mari, dar există. Visează mai ales cum găsea el uneori locuri de parcare în mod miraculos prin zone centrale şi cum scăpa de haitele de maidanezi, alegând trasee complicate printre blocuri şi uneori chiar bătându-se cu ei.

În timpul ultimei vizite, zăpada, gheaţa, durerea şi suferinţa locuitorilor îi provocaseră eternul dezgust şi incalculabila scârbă cu care părăseşte în ultimii ani ţara. De data asta însă, vizita e mai lungă, iar provocarea e uriaşă.

Mă duc la Barcelona

Azi m-am dus până în Beziers, un oraş foarte urât şi plin de arabi şi magrebini. Am căutat aiurea LeClerc-ul vreo 45 de minute, dar tot am fost nevoit să pornesc GPS-ul.

Vroiam să cumpăr o cartelă telefonică LeClerc, pentru că telefonul îmi cerea un SIM network unlocking PIN şi credeam că e din cauza cartelei SFR, un căcăt sensibil mai monumental decât echivalentul din România, Vodafone.

Din nefericire, telefonul nu vrea să meargă nici cu cartela LeClerc, deci m-am trezit cu un ceas deşteptător extrem de scump, care face totuşi nişte poze ok.

Mâine dimineaţă plec la Barcelona, să preiau Iepurul. E posibil să-mi cumpăr un telefon dintr-o benzinărie.

De notat particularităţile cartelei LeClerc. Da, se obţine tot cu paşaportul, însă numărul nu îl afli decât prin SMS, după ce introduci cartela. Spre deosebire de creditul SFR, care are perioade de valabilitate absolut penibile, creditul LeClerc e pe viaţă, aproape.

Idei: automate de cartele, automate de telefoane (cu fisă).

Despre Barcelona nu ştiu aproape nimic, mi-e imposibil să fac o listă cu chestii pe care aş vrea să le văd, cum probabil fac alţii. Am auzit milioane de hipsteri extaziindu-se lasciv în poveşti despre “băi, cât de tare e Barcelona”, dar eu deja am o vârstă şi bănuiesc că voi fi puţintel dezamăgit. Evident, sunt blazat.

Sunt aici

Din 6 noiembrie locuiesc undeva aici. Nu pot să arăt mai precis unde e casa, pentru că nu-mi dau seama nici acum. GPS-ul spune că sunt în câmp.

Capture1

N-aş vrea să vă imaginati ca m-am dus în Caraibe sau în Thailanda, ca Brăduţ. Sunt în Grecia, pentru un an.

Vreţi să ştiţi dacă văd marea pe geam ? O văd.

Altceva mai vreţi să ştiţi ?

Popasul Doi Iepurasi

Pe drumul dintre Tulcea si Constanta se afla minunata localitate Babadag. La vreo 3 km spre sud, catre Constanta, se afla Popasul Doi Iepurasi.

E greu de gasit pe net, in afara de situatia in care cauti anume Popasul Doi Iepurasi. Noi am stat acolo pentru ca n-am vrut sa dam 150 RON pe o camera oriunde la mare. Sigur, erau si camere la 200 sau 250 RON, la Corbu, decente.

Dar la Popasul Doi Iepurasi o camera costa 80 RON, un pret corect. Si atunci, de unde obsesia lor pentru costurile mancarii? Sa va explic. Continue reading

Canalia in Irlanda

Ceea ce te frapeaza imediat la Irlanda e numarul urias de ciungi si schiopi care se plimba pe strazi. Cu mainile sau cu picioarele in gips, cu carje, bandaje, mergatoare, acesti oameni napastuiti, in loc sa stea bine-mersi acasa si sa se uite la Wimbledon sau la telenovelele englezesti, aleg sa iasa in oras si sa incurce traficul pietonal ba prin Temple Bar din Dublin, ba prin Eyre Square sau Merchant Street din Galway, ba pe la Cliffs of Moher.

Unii schiopi, mai vanjosi, alergau dupa Killer Sheep pe dealurile aride din Conemara sau se calcau unii pe altii pe piciorul sanatos pe promenada castelului (na, c-am uitat!), cel mai romantic castel din… (aici puneti “lume”, “Irlanda”, “Europa”, “galaxie”, in functie de nivelul de exaltare al ghidului).

Probabil din cauza ca marea parte a populatiei e indispusa intrucatva de variatele afectiuni ortopedice, pe milioanele de acri de pasune irlandeza nu vezi decat vaci si oi, nu si oameni. Treci pe langa campurile ingradite cu garduri inalte de piatra, te uiti la bietele vaci si te intrebi: Dar cine le da apa? Dar vacile astea unde dorm? Oare cine le mulge? Se mulg singure?

Si ca tot suntem la zootehnie, trebuie remarcat faptul ca Irlanda sta slabut la acest capitol. N-ar trebui sa mire pe nimeni foametea din sec. XIX. Vacile irlandeze nici nu se compara cu cele romanesti. In periplul sau irlandez, Canalia n-a observat decat ugere minuscule, adesea eclipsate de bogdanele (adica date de Dumnezeu) echivalente ale antropoidelor insulare.

Irlanda e o tara scumpa, cu o esentiala exceptie: hainele. Hainele sunt ieftine si in special egarii, cu care se imbraca 80% din locuitoare. Unele, mai uituce, observa insa la timp ca era sa comita o grozavie si sa iasa din casa fara chiloti, asa ca isi trag rapid o pereche peste egarii informi, oftand usurate: “Doamne fereste! Era sa plec fara chiloti!”.

Si celelalte haine sunt ieftine, Canalia cumparandu-si el insusi destul de multe. Dar egarii costa probabil 50 de centi duzina, atat de populari sunt. In rest, totul scump. Si cu atat mai scump, cu cat toata lumea nu vorbeste despre altceva decat cum au reusit, sau intentioneaza sa procedeze, sa-si diminueaze cine stie ce cheltuiala.

Te ia cu frica, sincer, sa-i auzi vorbind doar despre bani. Ai senzatia ca esti furat. Si uneori chiar esti. Sa zicem ca vrei sa iei autobuzul din Galway la Oughterard. Te duci la ghiseu, platesti 7 Euro. A doua zi, vrei sa cobori cu o statie mai inainte de Oughterard, adica la Roscahill. Costa tot 7 Euro. Ei, distante scurte, iti spui, asta e, asta inseamna civilizatie. Costuri mari, salarii si asa mai departe. Numai ca intr-o zi nu mai ai timp sa-ti iei bilet de la ghiseu si observi ca un bilet cumparat direct din autobuz costa doar 6 Euro. Diferenta de 1 Euro e folosita doar la plata salariului doamnei de la ghiseu, care ar trebui pusa in schimb sa mulga vacile si sa le dea apa.

Cel mai grav e ca in restaurantul unui club de golf, unde Canalia si Iepurul si-au odihnit bietele oase de vreo doua ori, din cauza ca nu au avut nevoie in viata lor de un card de credit si in consecinta n-au putut sa inchirieze o masina, cu toate ca s-au oferit sa se desparta de suma necesara in bani gheata, in restaurant, dupa cum spuneam, unde erau oameni suficient de bogati cat sa-si permita luxul de a juca golf, se vorbea doar de mici smecherii si artificii prin care indivizii respectivi reusisera sa iasa mai ieftin cu 50 de centi in nu stiu ce situatie.

Mancarea irlandeza e scumpa. Chiar si in supermarket, unde Canalia si Iepurul si-au facut provizii pentru lungile seri de la o latitudine atat de ridicata.

In fata unui foc de turba, pe fotolii cu un design foarte confortabil, intr-o cottage mica, dar cu toate dotarile, luna de miere a insemnat pentru cei doi o insiruire de amurguri si rasarituri prelungi, la o cana de ceai cu lapte si biscuiti cu ghimbir (scumpi), o sticla de Bailey’s (cam scumpa) si traditionalele rashers, prezente in probabil cea mai haioasa reclama la care Canalia zambea pe sub mustati, apreciind asocierea inedita intre Pamplona si Porridgetown, iar Iepurul se strangea in fotoliu induiosata de multimea de beagle-i care fugarea niste domni cu bacon prajit agatat pe haine.

Chiar si cartile de la anticariat erau scumpe, dar chiar si-asa cei doi tineri insuratei si-au periclitat fondurile adunand peste 5 kilograme, riscand sa fie taxati suplimentar in aeroport, pentru depasirea limitei de greutate a bagajului de cala. Dar n-a fost asa, chiar daca au depasit limita. Desi Blue Air i-a taxat cu 20 de Euro la plecare (conform unei reguli stupide), la intoarcere nu i-a taxat (contrar mentionatei reguli). Canalia isi urmareste si acum contul pentru a vedea daca nu cumva Blue Air va remedia situatia, taxandu-l retroactiv.

Dupa saptamana la tara, in cottage, cei doi au continuat explorarea cultural-culinara a Irlandei in Dublin, un oras mic, cochet si foarte cosmopolit, plin de turisti spanioli. De remarcat un restaurant cu specific oriental, unde Canalia a descoperit un mod nou de a trata burta unui porc. Nu stomacul, ci burta, cu sorici cu tot.

Intoarcerea acasa a fost grea si penibila, mai ales ca a insemnat cateva ore in compania romanilor, la coada la check-in si apoi in avion. E neplacut sa ai acelasi pasaport rosu ca celelalte specimene dubioase din jurul tau, cu care simti si stii ca nu ai nimic altceva in comun. Am spus penibila, mai devreme, pentru ca… probabil ati observat, dar romanii aplauda la aterizare. La orice aterizare.

Iar socul de a te afla din nou pe Baneasa iti taie si ultima farama de zambet cu cate te intorsesesi. Bine ai revenit in cloaca mizerabila. Buna seara Romania, buna seara Bucuresti.