The roof of all evil

The return of winter as we used to know it aimed high and struck hard. It hit our roofs and sank our hearts. Despair and agony were all around us, while we lay wet wet wet.

Stories vary from my friend having to use a bucket till spring to the famous wife of national poet Dinescu having been hit by an icicle precariously hanging from one particularly evil roof.

We are not the roof of the world, yet in some places it snows as if we were in the Himalayas. Cars and trains are snowed in, as they are every December, a situation which means that perhaps we are not incompetent, but actually meant to use vehicles on sleighs and not on wheels. Like Santa.

It is now that people remember to look up, instead of just staring at their feet, instinctively fearing dog bites. They look up not due to higher hopes, but fearing falling icicles.

Advertisements

Pour mieux comprendre

Sunt coproprietarul unui apartament în Bucureşti, în totală devălmăşie, cu Iepurul. N-am net. Trăiesc de azi pe mâine, Trombonul fiind suspendat, ca o echipă cu suporteri huligani. Între timp mă caută oameni să-mi dea de lucru. Mi-e dificil să aleg ceva, mediocrul mă sugrumă.

Locuiesc atât de central, că mi-e frică să mă duc la Finanţe să declar apartamentul. Am fost atât de ambiţioşi, că ne-am mutat după 3 zile de la semnare şi acum, după 10 zile, mobila e montată, totul funcţionează, agăţăm tablourile. Oops, să nu audă finanţele că am şi tablouri.

Sunt fericit.

Scoal’, lele, de pe căcat, c-ai ID-ul expirat !

Daţi-mi voie să încep prin a mă felicita pentru utilizarea neprecupeţită a diacriticelor, fără de care un ştiutor de carte fără BAC n-ar putea desluşi slova noastră.

În al doilea rând, am aşa o poftă să râd, că prost am mai fost negândindu-mă niciodată până acum: “Băăăăăăăi, dar câţi români mai au buletin valabil ?”. Asta în contextul scoaterii de pe liste a românilor fără act de identitate valabil care erau trecuţi pe listele electorale. Sigur, oamenii aveau drept de vot, eu zic că ar fi trebuit incluşi în cvorum, dar procedural nu aveau. Pentru că decât să te duci să-ţi schimbi buletinul mai bine îţi smulgi singur testiculele cu dinţii, chiar dacă pentru a reuşi asta ar trebui să-ţi faci nişte operaţii chirurgicale în străinătate, să-ţi scoţi câteva perechi de coaste.


În al treilea rând, azi noapte am visat că era la ţară un fel de chef în cinstea mea, un chiolhan cu fripturi haiduceşti, vin şi alte lucruri de-astea sadoveniene. Ei, şi cine crezi că venea pe drum, dinspre ţigănie, cu o chitară ? Hugh Laurie, cântând Swanee River. Şi când a ajuns la poartă nu mai avea chitară, avea un pian, pus în şanţ, la care cânta cu o singură mână şi rânjea fericit. Ei, şi când mă îmbrăţişam eu cu dragul de Hugh, să vezi ce mai aplauda Stephen Fry de pe iarbă. Hugh şi-a lăsat pianul în şanţ, a intrat în curte, iar eu am ştiut că numai pe blogul ăsta aş putea povesti aşa ceva.

Drive Romania

Conducând pe Dealul Negru m-am gândit la o campanie de promovare a turismului în România, gândită în jurul sloganului Drive Romania. Mă gândeam în primul rând la şoferii europeni plictisiţi de banalul navetei pe autostrăzile şi drumurile expres atât de ordonate şi bine întreţinute. Oameni care vor ceva mai palpitant.

Unde altundeva să mergi cu 100 km/h la doar 5 cm de tiruri care circulă cu aceeaşi viteză ? Unde altundeva să şofezi într-un infern auto, pe şosele atât de aglomerate şi cu obstacole atât de variate ?

Doar la noi îţi mai sare o vacă în drum, cu coarne sau fără. Oamenii ies doar cu spatele din incinte, şoferii opresc unde îi taie capul şi fac picnicuri prin şanţuri, în ciorba toxică a emisiilor eşapamentelor zecilor de mii de maşini care trec pe lângă ei.

N-avem autostrăzi, dar asta poate fi un avantaj. Dacă vrei să mergi de la Râmnicool-Vâlcea la Severin, de exemplu, îţi ia vreo 4 ore. Dar e un roadtrip adevărat, poţi opri, poţi face poze pe care să le pui pe Facebook, mai cunoşti oameni, mai vizitezi o culă, sau un obiectiv industrial, gen Exploatarea Minieră Motru, pentru poze cu delirul planificat ceauşist. Cum ar fi o astfel de excursie în Franţa, de exemplu ? Ai putea opri doar la benzinării şi popasuri amenajate, numite Aere. Ai vedea doar cele 3 benzi şi ai ajunge la destinaţie într-o oră şi jumătate, mergând cu 130 la oră. Plictisitoooooor !

În schimb, în România, pe o distanţă egală, ţi se vor întâmpla atâtea şi atâtea lucruri bizare, de neuitat, pe care le vei povesti nepoţilor.

Sigur, campania e doar o spoofoşenie  în mintea mea.

Canalia şmecher

Canalia cunoaşte atât de bine traseul Râmnicool-Vâlcea-Piteşti că mai nou îşi permite să depăşească tiruri spectaculos, pe prima bandă, în cea mai dificilă curbă, pe care milioane de şoferi o numesc, desigur, Curba Morţii. Citiţi din nou dacă n-aţi sesizat din prima cât de şmecher trebuie să fii ca să faci aşa ceva.

Când parchează la Kaufland o zbughesc cerşetorii care se milogesc să te “ajute” cu coşul, ca să le laşi lor cei 50 de bani, pentru că mai nou şmecherul Canalia merge ca un neo-neanderthalian cu probleme în spatele excrescentelor osoase supraorbitale. Doar primele 5 locuri, cele mai apropiate de intrare, îl pot satisface. Dacă nu găseşte liber, o lasă pe alee şi blochează traficul. Vâlcea e plină de ovine, oricum.

Mai nou, el virează stânga sau dreapta de pe oricare bandă s-ar afla, indiferent dacă e semafor sau sunt marcate benzi speciale. În viaţă trebuie să ştii să te orientezi.

Poate e apropierea de vârsta mesianică, dar poate e şi un nou tupeu, pe care şi-l foloseşte “din plin”, cum ar spune vecinii din blocul sordid în care locuieşte în prezent. Un tupeu imens, grefat pe violenţa (totală ar fi cuvântul potrivit) super excelentă care înoată prin psihicul Canaliei.

Un tupeu care i se potriveşte, că doar e o Canalie.

Canalia şi gusturile muzicale

Cel mai groaznic lucru pe care îl poate vedea o femeie care iese dintr-o cabină de probă e un gras într-un tricou bleu, care ţine în mână o pungă de Kenvelo şi se holbează aparent în gol în direcţia draperiei pe care biata gingaşă tocmai o dă la o parte. Sigur, ar fi şi mai groaznic să ştie ce gusturi muzicale are piftia bipedă care (dumnezeule, da, clar !) o spiona mai devreme.

Precum un gay dintr-un teatru de revistă pentru travestiţi, Canalia are gusturi muzicale cel puţin stranii. Se întinde lasciv pe Lana del Rey, dă din pelopoponezul ferm pe Gaga, mai că-i dau lacrimile la una excesiv de tristă de-a lui Amy şi, mai nou, Florence de la & The Machine îi gâdilă erectil melomania, termen care la el sună a boală.

V-ar fi mult mai greu de imaginat însă ce face el pe Shakira. Şi nu mă refer aici la noua Shakira, ci la Shakira aia veche, frate, cum ar zice un rocker. Shakira aia hardcore, care cânta în spaniolă desculţă pe scenă şi le făcea pe puştoaice să-şi dorească să aibă aripioare, ca să nu se facă de râs la cursurile de dansuri exotice.

E, poate, de înţeles, dacă ne gândim că începuturile culturii muzicale ale Canaliei abia se conturează. Abia acum discerne ce e decent şi ce e balegă pe portativ (Rihanna şi Black Eyed Peas, de exemplu). De exemplu, jazz n-a ascultat aproape deloc. Nici măcat 5 melodii. În primul rând pentru că melodiile jazz par să nu se termine niciodată.

Canalia îşi impusese mai demult să nu mai asculte muzică mai nouă de 5 ani şi credea în asta. Recent, lucrurile s-au mai schimbat. Viaţa trebuie trăită acum.

De fapt, nu e chiar aşa

Voi fi criptic.

Fericirea e absenţa durerii. Când durerea e lipsa liniştii, nefericirea e garantată. Pentru că Liniştea nu e niciodată de durată. Crezi că ai reuşit, că te-ai învins, că ai ucis demonii violenţei, ai satisfacţiei bestiale. Crezi că ai spălat tot sângele care ţi-a curs prin imaginaţie, l-ai împins la canal cu racleta de silicon, pereţii sunt acum lavabilizaţi cu un alb burghez neo-Ikea. Păi stai, că de fapt nu e chiar aşa, cum zice amicul Ştefan.

N-a murit nimeni, ci s-a dormit mult. Am trăit un lullaby franţuzesc, într-un Everest al ternului, al politeţei şi zâmbetului provocat de frică. Am reuşit o mare minciună, specialitatea mea. Iar ceva din mine urlă acum mai tare ca niciodată: “uite cum e de fapt”. Dar, de fapt, nu e chiar aşa.

Mergem mai departe.