Atunci când mama te înjură de mamă

Când propria mamă te “bagă în pizda mă-tii”, te gândeşti că poate e vorba de o formulă atipică de alint, ca atunci când scuipi un copil ca să nu se deoache. Sau voi nu faceţi asta în familie ? Eu, fiind un copil tare bucălat şi drăgălaş, am încasat flegme ani buni de la toate rudele şi de la majoritatea musafirilor. Aşa se creşteau copiii “pe vremuri”.

Sigur, e sub demnitatea mea “să dau din casă” ca ultimul nătăfleţ, dar să zicem că dacă citiţi acest blog sunteţi de o disfuncţionalitate gravă, incapabili să vă adaptaţi “acolo”, în Lumea Manelelor, a Şpăgii şi a Petului de Burger. Şi atunci, de ce ne-am ascunde ? Suntem o Frăţie a Inadmisibilului.

Trecând peste oedipianismul freudian fără îndoială fermecător al expresiei, ar trebui să reţinem câteva aspecte juridice. Cine altcineva să nu aibă dreptul de a te înjura de mamă dacă nu propria mamă ? Ca mamă, pe cine să înjuri de mamă dacă nu pe propriul copil ? Legitimitatea, noţiune care mă obsedează, e aici plenară, strălucitoare ca o pasăre Phoenix cristoiană care renaşte din propria pizdă, într-un rotocol mistic herpetic. Nu vă jenaţi dacă nu aţi înţeles. Puteţi comenta “pizdă”. E onorabil.

Cu toate astea, nimic nu se compară cu a fi acasă. Printre ai tăi.

Advertisements

Lămpaşul

“Lămpaşul tău de copil!”, zicea unchiul unui văr de-al meu, care nu mi-era unchi, în timp ce fata lui făcea ceva absolut banal, de exemplu toca o ceapă.

O ceapă aş fi tocat şi eu în loc să mă aflu în Dedeman cu mama şi Iepurul, pentru alegerea unor corpuri de iluminat pentru mamutul energofag de locuinţă de la ţară.

Aspecte pozitive: codurile produselor. B48. Te uiţi pe raft, undeva la 6 metri înlţime e expus un felinar din tinichea, produs în China, cu o falsă patină de cupru. Te uiţi dedesubt, vezi preţul şi tipul de fasung. Mintea matematică a Canaliei e mângâiată.

Dă să fugă de vreo trei ori, dar dragostea filială, respectiv conjugală îl reţin acolo, printre sferele luminoase. Se gândeşte la cuvântul “dedemaniac”, decide să-l păstreze pentru mai târziu. Se uită şocat la o “aplică” din sticlă gălbuie, cu suport maro, probabil din plastic, pe care colegele de shoppping i-o propun. Se încruntă: “piper alb în cârnaţi ? NICIODATĂ”. E o glumă personală între Canalia şi Iepurul, mama e stupefiată, are o nouă dovadă că fiul ei e complet ţicnic, dă şi ea să plece, o opresc dragostea de mama şi teama de a se întoarce iar acasă la tata fără niciun corp de iluminat.

Deşi sfătuiţi de Canalia să nu se bage, pentru binele lor, asistenţii Dedeman vin să-şi ofere bogata experienţă tehnică în luxosul domeniu al luminilor, aplicelor şi fasungurilor.

După peregrinări evreieşti prin feeria de bâlci a raionului de veioze şi lustre, Canalia găseşte soluţia: iluminismul. Mai precis, să aleagă el singur, iar toată lumea să tacă, fiindcă alegerea lui e clar cea mai bună. În mintea Canaliei era lumină, ca şi cum razele calde şi reci ale becurilor economice Philips i-ar fi trecut prin cutia craniană şi i-ar fi ajuns la creier, dându-i idei.

Refuzul implicit, dat de mamă prin înălţarea buzei de jos peste cea de sus, concomitent cu o uitătură într-un unghi de circa 105 grade faţă de direcţia înainte îl demoraliză, aşa că-şi făcu de lucru cu căruciorul, încărcă 8 felinare cu prindere pe verticală şi unul suspendat, se îndreptă spre casă, convins că mamutul energofag va mai rămâne mult timp victimă a obscurantismului decizional.

Căută soluţia a treia zi, în Valoris, magazin specializat în corpuri de iluminat, unde situaţia fu de aşa natură că regretă că nu acceptase atunci, pe loc, nefericirea cu sticlă galbenă şi plastic maro care, împreună cu rozul din sufragerie ar fi creat o “ambianţă plăcută, cu muzică, antren şi şlagăre de neuitat” la o eventuală pensiune.

Şi toate astea dintr-o ambiţie prostească a Canaliei de a nu se deda la banal.

Muzeul Satului din Ramnicu-Valcea

Aş putea fi extrem de critic cu oamenii care gestionează în prezent Muzeul Satului din Râmnicu-Vâlcea, dar nu cunosc exact situaţia fondurilor şi tipul gestiunii. Să zicem doar că avem o comoară turistică în curte şi o ignorăm, poate pentru că nu mai vrem să fim atât de legaţi de trecut.

Vizitasem ultima oară muzeul în 1998, adică acum 14 ani. Pe atunci nu existau câini în incintă, iar vecinii ţigani nu aveau ce să caute acolo, şi nici animalele lor.

Am fost trist să văd că a dispărut tiribomba tradiţională din lemn, în care s-au dat colegii mei în clasa a XII-a. Sau roată, spuneţi-i cum vreţi. Au rămas doar cei doi stâlpi.

Ca de obicei, vizitatorii sunt copii, aduşi cu autocarele. Li se ţin predici interminabile despre cine ştie ce subiecte anoste şi perfide prin capacitatea lor de a te face să urăşti că ai venit. Când am intrat noi, copiii erau ţinuţi prizonieri în şcoala primară şi probabil li se povesteau aceleaşi lucruri despre arhitectura, obiceiurile şi tradiţiile populare.

Acum 14 ani era acolo un bătrân olar, care ţinea ceea ce azi am numi workshopuri de ceramică.

Ce e frumos totuşi acum la muzeu e faptul că toate căsuţele par şi mai autentice, fiind ignorate total de toată lumea. Şi-au pierdut funcţia de exponat, redevenind obiectele în sine, adică locuinţe ţărăneşti din Oltenia.

Mai jos câteva argumente pentru care ar trebui să mergeţi să vizitaţi muzeul. Acesta se află în Bujoreni, pe şoseaua principală dintre Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu. Ca idee, e în drum spre Mânăstirea Cozia.

Iată scara către clopotniţă a bisericii de lemn din muzeu. E dintr-o singură scândură şi din câte plimbări am făcut eu cred că e unicat.

O locuinţă cu prispă şi beci

O culă. Mai multe puteţi vedea la Măldăreşti. Acolo sunt mult mai bine puse în valoare.

Casă cu etaj. La parter e magazia.

O casă cu curte şi acareturi

Viaţa în Râmnicu-Vâlcea

Am locuit în Râmnicu-Vâlcea între anii 1990-1998 şi 2002-2005. Am mai locuit aici câteva zile în octombrie 2010, înainte să plec în Grecia. Acum locuiesc din nou aici, din 22 Mai 2012, adică de aproape o lună.

Nu ştiu cam care e situaţia blogaristică locală şi nici nu mă interesează, am menţionat-o doar ca să introduc o automustrare total personală, care de fapt nici nu vă priveşte, ba mai mult: fraza ar trebui ştearsă. Vanitatea mă împiedică. Scriu tousjours cu aroganţa cu care v-am obişnuit.

Locuiesc într-un apartament torid, cu vedere spre vest, unde a fost poziţionat un bloc monolit, care în funcţie de ziua anului îmi blochează între 30 şi 45% din lumina soarelui.

Deşi în principiu doresc să redevin bucureştean pentru că sunt definitiv contaminat cu ritmul alert al capitalei, ar mai fi de menţionat şi oboseala pe care mi-o provoacă acest orăşel de provincie, unde te simţi bine în prima săptămână, dar mai târziu îţi vine să vomiţi de la insuportabila nemişcare. Senzaţia e descrisă în cărţile cu aventuri marinăreşti. Se numeşte rău de uscat.

Sigur, sângele meu găseşte sute de oftaturi poporaniste: verdeaţă, muzeul satului din Bujoreni, casa de la ţară şi plantarea propriului broccoli, dar toate astea sunt nişte vechi aventuri, la care nu te mai întorci pentru că viaţa a luat-o pe un făgaş etc etc.

Locuitorii mai tineri stau foarte bine la tuning auto şi aproape toate maşinile au tobe de eşapament modificate, pentru un sunet cât mai complex.

Deşi au un oraş frumos şi curat, locuitorii rămân însă de o mediocritate normală şi poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel situaţia ar fi fost mai degrabă de speriat, nu de încurajat.

Culinar şi evenimentistic, oraşul e dominat de lanţul OK, unde mâncarea e ok, servirea e ok, iar preţurile sunt ok. Nimic spectaculos pare să fie motto-ul oraşului.

De remarcat noul avânt al Boromir, care a deschis nişte cafenele-cofetării. Totuşi, acestea nu sunt OK, ceea ce cântăreşte greu în opţiunile publicului.

În Râmnicu-Vâlcea nunţile şi botezurile sunt ok, crapul provensal e ok, totul e ok, dar la acest ok se opreşte totul.

 

România mai nou

Să-ţi botezi amanetul “Hagi Tudose” înseamnă curaj. Înseamnă asumarea avariţiei, zgârceniei extreme, egoismului total, abject, autodistructiv. E o singularitate. Căutaţi în cărţi. E trezirea conştiinţei artificiale din Terminator. Maşina se cunoaşte pe sine. Zgârcitul se ridică. The Dragon grabs the Woman Clothed with the Sun. Can you see ? (inutil să traduc).

Poate merg eu mai tare (fals), sau românii nu mai dau atâtea flashuri pe şosele. Sau, poate, mă plimb eu prin zone unde obiceiul a scăzut în intensitate.

Calendar Ortodox conduce în topul aplicaţiilor Android, urmat de Horoscop şi Poziţii Sexuale. Adică latura noastră spirituală e bine echilibrată cu latura carnală. Suntem un popor normal. Trăim în spaţiul Carnalo-Religios-Ezoteric.

Greşelile de ortografie din ziarele online sunt o regulă. Greşelile de gramatică avansează rapid şi sigur. E o beţie a virgulelor, provocată de spaima atacurilor “heităristice”, lansate de talibanii pseudoacademici.

Faţă de ceilalţi participanţi la traficul pedestru, încă am cei mai buni pantofi.

Canalia se întoarce în Bucureşti

În facultate, Canalia se îndrepta într-o dimineaţă spre şcoală. Era foarte devreme, era primăvară, aerul era curat, pe stradă nu era nimeni, iar el era într-unul din rarele momente de bună dispoziţie. După ce traversase strada Louis Pasteur observase că trotuarul de pe Magheru era acoperit cu milioane de petale roz, căzute din pomii plantaţi pe margine. Scrisese în ziua aceea un text formidabil de frumos, despre cum era el o zeitate care păşea peste petalele roz, întâmpinat de mulţimi în delir, care-i aduceau osanale. Mesianism, cu alte cuvinte, deşi în toată povestea asta el era doar măgarul.

Probabil că la asta se aşteaptă şi acum, în ajunul întoarcerii în ţară. În ajunul întoarcerii în Bucureşti, chiar. Pe stadionul naţional, împreună cu Oprescu, care profită pentru a-şi trage spuza de imagine pe mandat: Da, tovarăşe primar, mă bucur să mă aflu aici, în mijlocul dumneavoastră… ovaţii ample, calmate cu un gest… şi sper să pot contribui decisiv la problemele locale din Capitală şi poate chiar şi la rezolvarea lor. Rânjet, anticiparea unor râsete, 50.000 de oameni nedumeriţi.

Nostalgiile Canaliei nu sunt foarte mari, dar există. Visează mai ales cum găsea el uneori locuri de parcare în mod miraculos prin zone centrale şi cum scăpa de haitele de maidanezi, alegând trasee complicate printre blocuri şi uneori chiar bătându-se cu ei.

În timpul ultimei vizite, zăpada, gheaţa, durerea şi suferinţa locuitorilor îi provocaseră eternul dezgust şi incalculabila scârbă cu care părăseşte în ultimii ani ţara. De data asta însă, vizita e mai lungă, iar provocarea e uriaşă.

Cash flow freak

Sunt înştiinţat că salariile nu se mai “dă” ca până acum, ci în 2 tranşe. Cuvântul chenzină revine cu bocanci murdari de noroi birocratic corporatist în vocabularul meu. Iar “lichidare” denumeşte mai degrabă ce s-a întâmplat cu salariul decât modalitatea de plată.

Mi se dau nişte bani mai devreme, pe 24 ale lunii, din 3 tentative, sume mici, ca şi cum cineva printr-un birou se gândea: “să mai dau ? să las atât ?”. Aştept 2 săptămâni, vin şi ceilaţi. Sunt informat că mi se vor da pe 5 şi pe 21.

Sigur, am răbdare 2 săptămâni, numai că termenele se decalează constant, de la lună la lună. Salariul e acelaşi, dar vine mai târzior şi asta, în termenii în care vorbeau profesorii mei de la masteratul de finanţe-bănci, e un cash flow neplăcut.

Acum suntem pe 23, îmi verific înfrigurat contul, nu că n-aş avea bani, slavă lui Yehova (am destui), ci pentru că mă deranjează nefirescul întârzierii. Faptul că nu văd plata mă sâcâie şi mă determină să scriu articolul ăsta.

Suferind o perioadă de insatisfacţii financiare, ca să nu spun că eram falit, acum sunt obsedat de a avea mereu bani la mine. Economii în lei, în euro, sume de rezervă în portofel. Plănuiesc să-mi cumpăr şi nişte aur, nişte ghiuluri, ceva brăţări, dar nu găsesc de 22 de carate în România şi mai stau puţin (poate îmi cumpăr din Turcia). Sunt obsedat de bani, cu alte cuvinte. Deci, cu atât mai mult mă dor întârzierile astea. Pentru mine e o tortură. Sunt un caz special.

Sigur, ar fi de bun simţ să spun la ce firmă lucrez, dar sincer habar n-am. Sunt plimbat trimestrial pe la altele. Nici nu ştiu pe cine să întreb unde lucrez.

Cum spunea o colegă “oricum tot banii ăia sunt” şi aş putea să mă resemnez, cu toate că dacă se mai întâmplă o schemă din asta încă o dată, sunt sărit o lună de la bani. Sau nu ?