Pisica moartă la popa la poartă, tradiţie uitată

Locuim lângă popa. Nu gard în gard, ne desparte un vecin comun schizofrenic. Nu fac metafore, doar descriu amplasamentul cadastral. Azi am găsit o pisică moartă lângă generatorul blocului. L-am sunat pe administrator, care n-a părut deloc şocat şi mi-a spus că “probabil nebunul a aruncat-o”. Întrebarea mea e de ce nu a dus nebunul pisica moartă la popa la poartă. Uităm cine suntem.

Din culisele vieţii unui sportiv

Am început să merg la sală joi, 10 Ianuarie, 2013. Acum 5 zile. De atunci parcă au trecut ani. M-am schimbat foarte mult. Nu mă refer doar la aspectul fizic, sau tonusul muscular, sau faptul că am slăbit aproape 2 kilograme, după ce am fost la toaletă.

Mă refer, desigur, la schimbările de personalitate, la schimbările profunde asupra stilului meu de viaţă. Programul riguros de exerciţii, mesele frugale, la ore fixe, chiar şi duşurile mai frecvente, toate acestea au lăsat asupra mea o amprentă de neşters. Mă întrebam când voi fi considerat sportiv, sau când mă voi putea considera eu însumi un sportiv. Mi-am dat seama că laurii, medaliile, aplauzele, sau ploile de confetti sunt un văl al Mayei şi că adevăratul etalon e altul. Am ştiut că sunt sportiv atunci când băiatul de serviciu de la Animal Kingdom a dat cu mopul şi lângă vestiarul meu, nu doar lângă vestiarele colegilor mei culturişti sau asasini plătiţi.

Acum, după atâtea şi atâtea ore petrecute împreună, eu şi banda mea de alergat, pe care am botezat-o Hillary, ne înţelegem ca un turc cu pistolul lui.

Cu Mein Kampf în căşti, călcând apăsat pe Hillary, pe nivelul maxim de înclinaţie, la 6 km/h, Canalia transpiră pentru diverse idealuri, exprimând prin sportivitatea lui năzuinţa de veacuri a grăsanilor de a deveni supli şi de a cuceri lumea.

Canalia turcească

Ca să se autopedepsească pentru că nu ştia cum se dă bună ziua pe turceşte, Canalia s-a dus glonţ la Institutul Cultural Turc Bucureşti şi s-a înscris la cursurile de limba turcă. După ce a completat formularele, în care dădea informaţii personale şi explicaţii pentru subita lui dragoste pentru marea cultură otomană, Canalia a aşteptat şi a tot aşteptat să fie sunat şi chemat la cursuri. Marţi minunea s-a împlinit. Telefonul a sunat şi Canalia a fost invitat. Mai precis luni, la 18:30, la Centrul Cultural Iunus Emre de pe Vasile Lascăr.

Până la vară, când o să se ducă la Istanbul, Canalia speră să înveţe măcar pronunţia perfectă pentru Merhaba, adică bună ziua pe turceşte. Că pentru restul, vorba aia, sunt aceleaşi cuvinte: sugiuc, chioftea, halva, bostan, şuberek, kebap, bacşiş.

Între timp benim adîm Canalia ve koparmamak.

Despre lecţii, manuale şi atmosferă generală în episodul următor. Cei interesaţi pot intra pe site-ul oficial al Centrului.

Canalia sportivă, episodul pilot

Vanghelis. Chariots of Fire. Eu pe o bandă, asudând ca un porc, la sala de fitness Animal Kingdom, care se numeşte aşa probabil datorită câinilor care se încălzesc la soare la parter. Da, aceiaşi câini care l-au atacat pe Canalia de câteva ori, dar care l-au uitat.

Canalia intră, dădu ticheţelul roşu cu numele lui scris extraordinar de citeţ, luă cheia vestiarului 25 şi pătrunse timid în lumea sportivilor. Fiind modest, îşi pusese nişte chiloţi. Pentru că n-a avut timp să meargă la Decathlon să-şi cumpere un echipament adecvat, îşi adusese nişte tenişi gri de stradă, dar spălaţi în prealabil acasă, că nu e frumos să vii la sală cu rahat de câine pe tălpi.

După echipare Canalia apăsă curajos clanţa sălii unde se află aparatele. Împinse îndrăzneţ, să-şi facă o intrare masculină, ca să evite eventualele violuri la duşuri de după antrenamente. Fu cât pe ce să rupă uşa de termopan, care se deschidea prin tragere, nu prin împingere. Puţin jenat, Canalia intră, fără să se uite în ochii nimănui. Vederea periferică îi indică trupul unei femei undeva în dreapta, dar nici măcar nu schiţă vreo întoarcere, ca să nu sperie biata femeie, care s-ar fi gândit automat “Doamne, încă un gras obez şunculos de la BGS venit să se holbeze la mine”.

Canalia se îndreptă spre a treia bandă, îşi puse prosopelul roşu la îndemână şi se orientă, fiind prima lui întâlnire cu un aparat de fitness.

Metodic, Canalia începu cu o încălzire de 10 minute pe bandă, la o viteză de 4,5-5 km/h. Să-şi dezmorţească slăninile. Era decis să urmeze sfatul lui Eftimie, coleg şi cunoscător într-ale fitnessului, care îi spusese să nu exagereze cu efortul, pentru că dacă se dedă la exerciţii serioase întregul corp slăninos al Canaliei ar urma să se transforme şi să aibă uniform textura cefei de porc, cu inserţii de muşchi prin grăsime, gând la care Canalia oftă pofticios, parcă simţind senzaţia cartofului prăjit care ar însoţi un asemenea festin.

După încălzire, Canalia îndrăzni o alergare scurtă, de circa 100 de metri, mai mult ca să vadă cum e. Trecu apoi la primul antrenament serios, climber trek, cu suişuri şi coborâşuri, cu viteză de 5,5-6 km/h şi două scurte alergări pe porţiunile orizontale.

După un antrenament continuu de 50 de minute, Canalia se opri modest, ca o Şeherezadă cardio, se duse la vestiar, unde se palpă, să vadă cât a slăbit, speriindu-i pe doi băieţi care se schimbau.

Bilanţul: 4,5 km, vreo 350 de calorii arse (date aproximative) şi o senzaţie bizară că lumea merge înapoi la coborârea de pe bandă.

Cât priveşte Regatul Animalelor, sau Animal Kingdom, e curat, duşurile merg, vestiarul e foarte plăcut, iar regele animalelor, leul, rage undeva pe la etajul 2, în sala de kick-boxing.

Despre dieta Canaliei într-un episod viitor.

Toţi vrem să plecăm

După ce au fost descoperiţi 5 copii ai străzii morţi într-un tomberon, în care făcuseră focul şi închiseseră capacul că le era frig, chinezii au început să posteze fel de fel de jelanii pe internetul lor, mulţi blestemându-şi zilele că s-au născut într-o ţară atât de căcăcioasă, adică România. Pardon, China. Una din declaraţii era: “Să se odihnească în pace şi să nu se reîncarneze în China”.

Vedeţi ? Chinezul care a scris asta, acum cel mai probabil bătut într-un beci după ce a fost depistat după IP şi săltat de organe, visează alegoric o plecare din ţară, o evadare prin reîncarnare. Poate în România, o ţară vestică, europeană, liberă, democratică, unde dreptul la exprimare este, ce pula mea, sfânt.

Iar noi, berceniţii din blocurile unde răsună duios o manea la maxim pe la 4 dimineaţa, când îi e voinicului cheful mai dulce, visăm ca bivolii să evadăm ba în Franţa, ba în Marea Britanie, ba în Canada, ca nişte ţigani metafizici în căutarea fierului vechi al liniştii, decenţei şi bunului simţ.

Greşim când spunem că suntem înconjuraţi numai de gunoaie şi mizerie, golani, hoţi, nesimţiţi, cocalari, corupţi, şmecheri şi bulangii, ţărani, manelişti. Suntem înconjuraţi de noi înşine, iar soluţia e doar în noi şi pe planeta asta. Prea mult nu poţi să fugi.

Doar în noi înşine rezidă viitorul acestei naţiuni.

 

Canalia vicioasă

În baie, împreună cu colegii lui de la noul job, dând peste cap o Stela de jucărie (aşa numesc ei sticlele de 0,33) şi intoxicat cu fum de ţigară, Canalia se gândeşte zâmbind masculin la traiul lui viţios, printre bărbaţi adevăraţi, care au bărbi, transpiră şi merg cu metroul.

Oare din cauza condiţiilor de muncă extrem de dificile (etajul 5, fără lift) să fi ajuns el în asemenea hal de neîngrijire, destrăbălare şi delăsare?

Ni se-arată semne, se gândeau amicii Canaliei, care citeau şocaţi emailurile lui semnate Major HMS. “Nu, cum să fie Her Majesty’s Ship? E chestia ailaltă”, îşi ziceau ei îngrijoraţi.

Palpându-şi burta de bere obţinută după doar o sticlă, lucru care îi lăsase cu gura căscată pe colegi, Canalia se fofilă spre locul lui la biroul cu laptop, mereu împins de şef înspre canapea, lucru pe care dacă l-ar analiza psihanalitic ar rezulta lucruri deranjante mai ales pentru şef.

În timp ce încerca să catalogheze nuanţa pielii de pe coastele unui coleg care tocmai îi arăta unde îi desenase prietena ceva stupid cu un marker în timpul unui bal mascat, Canalia nu se putu abţine şi se uită şi puţin mai jos, însă descoperi doar o pereche de chiloţi Gina care ieşeau obraznic din blugi. Bărbaţi adevăraţi, iată confirmarea, îşi spuse invidios Canalia.

The roof of all evil

The return of winter as we used to know it aimed high and struck hard. It hit our roofs and sank our hearts. Despair and agony were all around us, while we lay wet wet wet.

Stories vary from my friend having to use a bucket till spring to the famous wife of national poet Dinescu having been hit by an icicle precariously hanging from one particularly evil roof.

We are not the roof of the world, yet in some places it snows as if we were in the Himalayas. Cars and trains are snowed in, as they are every December, a situation which means that perhaps we are not incompetent, but actually meant to use vehicles on sleighs and not on wheels. Like Santa.

It is now that people remember to look up, instead of just staring at their feet, instinctively fearing dog bites. They look up not due to higher hopes, but fearing falling icicles.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.