Scriu ascultand Debussy. Precizez asta pentru a va fi mai usor sa calculati magnitudinea reala a virulentei, redusa de Clair de Lune.
Aproape ca stric imaginea imaculata a blogului. Poate de la prea multa cafea, poate de la pofta de mancare, poate de la lipsa insuportabila a unui lucru imens si albastru, numit Mediterana.
Divaghez cu buna stiinta, transformand acest post intr-unul tipic blogurilor de dama. Nu feminine.
Intrebat de toti colegii cum a fost, ce-am facut, ce-am vazut si cat m-a costat, nu m-am putut impiedica sa nu observ ca o dadeam mereu in ideea de “romanii e de cacao”. Nu am intrat in prea multe detalii in postul precedent, limitandu-ma la a insinua doar anumite caracteristici antropologice care, intamplator sau nu, imi revin cu obstinenta in minte atunci cand reflectez asupra interactiunilor cu conationalii mei.
Si uite-asa, m-am stresat de unul singur, desi ziua incepuse cu semne prevestitoare suficient de elocvente incat sa fi decis mai bine sa ma bag in pat si sa ma culc la loc decat sa ma indrept spre birou.
E stresant pur si simplu sa fii in Romania. Sa traiesti aici, stiind ca la un metru de tine trec cei mai horifici mutanti ai planetei. Printre care si eu, cu siguranta. Eu romanul.
Stiu ca sunt aproape de verbalizari de genul: “Domnilor, inteleg fascismul, inteleg miscarea legionara, dar toti astia au fost niste diletanti. Eu, in schimb… din radacina, domnilor. Din radacina as starpi…” si asa mai departe.
Poate de la cafea si de la absenta Mediteranei. Poate de la caldura, de la inutilitatea existentei intr-o hazna numita Romania, de la previzibilul obtuzitatii si mitocaniei strazii bucurestene.
Din fericire mi-e usor sa gandesc, sa vorbesc si sa scriu intr-o alta limba decat romana, incercand cat de cat sa uit, sa sper, sa visez. Sa ma delimitez putintel.
Snob, ingamfat, un roman ca oricare altii, care arunca chistoace pe jos si tine lectii de civilizatie, ziceti-mi ce vreti.
E previzibil ca atunci cand vrei sa iesi de pe scaunul tau din avion romanii care vin din spate sa nu te lase, ci sa se ingramadeasca peste tine, desi daca intri primul in autobuzul care te duce la aeroport vei iesi cel mai probabil ultimul. Dar…
Si atunci, a rosti cu voce tare fraze de genul “haide, iesi acum, ca nesimtitii astia nu or sa ne lase sa iesim, or sa se ingramadeasca” mai constituie un tabu? Mai insulti pe cineva? Jignesti vreun sentiment?
Ar trebui sa ai retineri in a preciza in detalii suprarealiste comportamentul cel mai probabil al romanilor? In a spune raspicat: acest nesimtit va insfaca bagajul constient ca al meu sta deasupra si se va prabusi, iar eu sunt chiar langa el si tocmai i-am spus: da-mi voie, te rog, sa-l iau eu pe-al meu, e asta de-aici, de deasupra?
Probabil intreaga lamentatie e inutila, iar singura mea dilema e daca sa public sau nu, si in niciun caz daca sa-mi reanalizez pozitia in vreun fel.
Solutii, concluzii? Recomand Debussy. Sau Suedia.
Filed under: Canalissimo | Tagged: canalia, romania, stres | 3 Comments »